Copacul plantat în memoria celei ce a fost Tănase Vasilica, din Constanța, se dorește a fi un simbol al veșniciei și al recunoștinței, înfruntând timpul, vorbind despre cine a fost ea și ce a însemnat pentru cei din jur.

Cunoscută ca Vasi, Vasilisa, Silica, a fost de fapt doamna Vasilica, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, de o noblețe și de o delicatețe deosebite, remarcate și apreciate de toți oamenii care au cunoscut-o.

A fost o femeie puternică, care a făcut față încercărilor, nu puține, la care a supus-o viața, ca pe multe din generația ei, păstrându-și echilibrul și optimismul. Și-a pierdut de timpuriu tatăl, apoi a trebuit să lase în urmă și casa părintească, a îndurat greutățile războiului și ale vremurilor de după, dar, cel mai tragic, i s-au stins doi copii, unul la 2 luni și celălalt la 31 de ani. Cu toate acestea, reușea să se bucure de o zi cu soare, de un peisaj, de o joacă de copii și să-i îndemne și pe alții să o facă. A arătat mereu blândețe și zâmbet și nu a lăsat ca suferința ei să umbrească în vreun fel existența celorlalți.

Și-a clădit o familie, o casă, un rost, a muncit mult, ocupându-se de o grădină imensă de legume și flori, de vie, pomi fructiferi, animale. Dar, mai ales, s-a dedicat cu dragoste și energie familiei, creșterii și educației copiilor și nepoatelor, pentru care a fost mereu sprijin și alături de care a fost în toate momentele (serbări, excursii, concursuri, urgențe, bucurii, îngrijorări). Cu mândrie, se bucura de rezultatele lor și îi încuraja să meargă mai departe. În ceea ce făcea pentru cei dragi parcă nu exista oboseală, nici dacă mergea kilometri pe jos seară de seară pentru a-și îmbăia una dintre nepoate, nou născută, sau dacă traversa cartiere și linii de cale ferată pentru a o vizita pe cealaltă ori dacă pregătea până nopțile târziu pomenirile fiilor săi.

A fost o persoană cu credință în Dumnezeu și cu respect față de oameni, cu fire veselă și cu deosebit simț estetic, șlefuit probabil și prin educația primită, la vârsta adolescenței, din partea nașilor săi, o familie de intelectuali, în casa cărora a stat în anii grei ai războiului. O vezi învățându-și fiica să danseze, cu gesturi de balerină și chicotind împreună cu ea, purtând sau apreciind ținute de bun gust, culori și modele, oprindu-se în fața unui peisaj de munte, ca să tragă cu nesaț aer proaspăt în piept și să-și „umple sufletul de frumusețe”, încercând, cu un spirit permanent tănâr, lucruri și experiențe noi.

Amintirea ei are mirosul florilor pe care le sădea și le îngrijea cu mare drag, dintre care unele mai rezistă și astăzi, deși totul în jurul lor s-a schimbat, are gustul mâncărurilor pe care le pregătea într-un mod inegalabil, de tocăniță și de magiun de prune la ceaun, de gogoși și plăcinte aburinde sau cozonaci pufoși, ale căror rețete am încercat în zadar să le reconstituim toți cei din familie, pentru că nu sunt pregătite de acele mâini, are sunetul calm al vocii ei dând sfaturi înțelepte celor din jur și spunând povești nepoatelor până în ultima clipă și cu ultima suflare, are imaginea caldă a chipului ei demn, cu trăsături frumoase, expresia unui om care a căutat în viață și în lume ce e mai bun și mai frumos și care a răspândit în jur lumină.