Ea este Ioana. Pentru cei dragi, Ița. Pentru mine, autoarea acestor rânduri, mamă și doamna dirigintă. Pentru sutele de copii care i-au trecut prin mână a fost profa exigentă de română. Pentru colegii de breaslă a fost un om corect, cu principii și o bună profesionistă. Așa am văzut-o și eu pe mama, printre multele etichete pe care i le atribuiau alții. Un om ambițios, care a muncit mult ca să realizeze tot ce și-a propus și a luptat mereu să se perfecționeze.

Sub această platoșă de mamă-eroină care poate face și carieră, dar cumva are timp și de copilul ei, și de casă, am aflat mult mai târziu, când am trecut de vârsta copilăriei, că se ascundea un suflet timid, sensibil și temător, care ieșea la lumină rareori, doar după ce toate treburile casei erau făcute, toate materialele pentru lecțiile din ziua următoare erau pregătite, iar eu și tata nu aveam trebuință de nimic.

Mama a plecat din lume așa cum a trăit: lăsând în urmă lecții și teme. Una dintre primele lecții învățate de la ea a fost curajul: la nici cinci ani, am fost atacată de un berbec pe ulița satului unde am copilărit, iar mama s-a luptat cu el de coarne minute bune până a venit stăpânul lui, alergând într-un suflet. O altă lecție a fost perseverența: am văzut-o cum s-a pregătit zi și noapte ca să dea concursul pentru postul de director al școlii unde era titulară. Grija și empatia sunt două lecții învățate tot de la ea. Nopțile nedormite veghindu-și puiul bolnav, dar și vizitele la domiciliul elevilor (căci așa era înainte), când se interesa dacă toți au rechizite și un locșor al lor unde să-și poată face temele nestingheriți. Și tot mama mi-a insuflat dragostea față de muzică, atunci când îmi cânta Ana Lugojana, Prin pădurea cu alune, iar mai târziu șlagărele Mirabelei Dauer sau Angelei Similea. Și, desigur, ca profesoară de română, mi-a insuflat pasiunea pentru citit.

În amintirea mea va rămâne pentru toate acestea și pentru mult mai multe: pentru mirosul de cozonaci care învăluia casa de Crăciun, pentru clătitele care mă așteptau vineri seara când veneam de la cămin în facultate, pentru vizitele dese pe care mi le-a făcut la spital când am fost bolnavă, deși trebuia să bată 70 de kilometri pentru asta; pentru privirea ei blândă și plină de iubire, pentru că chiar și după ce m-am mutat de acasă, uneori mă lăsa să adorm lângă ea, ținând-o de mână, pentru momentele când râsul cuprindea întreaga casă atunci când se chinuia să mă învețe dansuri populare fără succes, dar și pentru polemicile constructive pe care le purtam despre Eminescu, eu fiind contra, iar ea pro. Și câte și mai câte astfel de detalii care o conturează în memoria mea și mă ajută să nu o uit niciodată. 

Așa cum spuneam mai sus, mama mi-a lăsat și teme. Două dintre ele au fost rostite clar și concis: „Când eu n-oi mai fi, tu să fii fericită și să nu-ți pară rău.” Ușor de zis, mai greu de făcut. Totuși, în onoarea celei ce a fost mama, încerc să-i respect dorințele și să privesc în urmă cu recunoștință, dor și iubire, în loc de regret, păreri de rău și frustrare. Căci asta se întâmplă când boala necruțătoare îți răpește omul drag.

Ea a fost Ioana. Mama mea. O femeie ca toate celelalte, și totuși altfel, căci soarta a făcut ca eu să mă nasc în brațele ei, să învățăm una de la cealaltă, să avem o legătură indestructibilă, să mă modeleze în primii mei ani de viață cu și din iubire, și să o port în suflet și în gând acum, aici și pururea.

Mamă, îmi lipsești!