Mama,

Dragostea ta 

Să se reverse

În frunzele foșnitoare

Și cei osteniți

Să își găsească

Liniștea

Privind

Lumina zilelor de vară

Schimbându-se jucăuș printre ramuri

Și Bucuria

În galbenul exploziv al toamnei 

 Pe cerul albastru, adânc și senin

(ca ochii tăi)

Și Tandrețea

          În atingerea blândă

          A vântului

          Primăvara

Și Curajul

         În verticalitatea oțelită

         A iernii

Și mai ales,

Celor ce-au pierdut-o,

Să le dea Îmbrățișarea Cea Plină de Grijă

Să se topească în ea

Și să fie din nou

Acasă

Mama a fost o femeie generoasă, dedicată până la sacrificiu familiei ei, un om cald, cu o profundă capacitate de intuiție și compasiune. Și cu o continuă aspirație de a se îmbogăți spiritual, profesional și cultural, de a crește, de a-și transcede condiția.

Fata unui mic meșteșugar din Ardeal, aspru dar iscusit tâmplar, întors bolnav și întunecate de pe frontul din Rusia, mama a moștenit de la tatăl sau un acut simț al datoriei, onestității și al bunului simț. Și o doză de seriorizate și rezervă, derivate dintr-o  viziune mai degrabă sobră asupra existenței.

De la mama sa, Luxa, o femeie cu puțină școală dar veselă, isteață și luminoasă, cu dragoste de oameni și viață (și care a trăit toată viața cu nostalgia satului din Vrancea, unde crescuse)- pielea albă, părul șaten, o carnație delicată și senzuală  – căci mama a fost o femeie frumoasă. Și poate zâmbetul care reflectă o bunătate și generozitate autentică care făcea ca oamenii să fie cuceriți și îmblânziți de ea, deși era prea timidă și rezervată pentru a fi populară. 

Poate tot din partea Luxei i se trăgea și simțul umorului, al autoironiei și, mai ales, lipsa de pretenții. Nu a fost o “cucoană” – aproape regreta lipsa de pretenții pe care își reproșa că i-a transmis-o fiicei (credea în ultimii ani că trebuie să te apreciezi și să pretinzi mai mult). Dar mama era subtilă, sensibilă, deșteaptă, distinsă și generoasă.  N-o fi fost o cucoană, dar a fost o doamnă. 

A învățat singură pentru facultate, cu susținerea tatălui său care înțelegea că e important să ai carte. A terminat facultatea de pedagogie, a predat la liceul pedagogic din Târgoviște, unde  a făcut mult timp o lungă navetă. S-a specializat în defectologie și și-a dedicat o întreagă viață demutizării copiilor cu probleme auditive. O muncă grea, care cerea extrem de multă răbdare și atenție. Se atașa de elevii ei și își făcea munca cu foarte multă sârguință și dedicare. I se părea revoltător să nu îți faci treaba.

Mama a avut o continuă aspirația de a crește, evolua pe toate planurile. Îi plăcea să citească, să învețe. Și-a auto-educat aprecierea pentru artele frumoase și muzica clasică. Avea un ochi pentru frumos precum și atenție la frumusețea și semnificația detaliului, un ochi pe care fratele meu l-a moștenit.

Iubea să fie afară, în natură, mergea mult pe jos pentru a admira străzile orașului și natura. Plantele, copacii, detaliile caselor. Ți le arăta dacă o însoțeai. Avea capacitatea de a se bucura uimită de lucrurile pe care le vedea. Avea mare căldură pentru vietuițoarele mari și mici.  Conversa răbdătoare cu câinii care o lătrau în drumul spre muncă. O conversație, uneori îndelungată, care de cele mai multe ori se termina cu retrageri nedumerite ale agresorilor. Sau cu un prietenos dat din coadă și mângâieri pe cap. Mângâia vagabonzii cartierului spre exasperarea ușor geloasă a tatei. “Au nevoie de afecțiune” spunea mama. “ Păi și eu am!”, protesta alintându-se tata.

Ne-a iubit pe noi, copii ei, enorm și ne-a fost complet devotată. Știind însă cumva, împreuna cu tata, să nu ne cocoloșească, răsfețe.  Ai mei au investit tot în educația noastră. În esențial. În experiențe și nu în lucruri, fandoseli sau capricii. Nu aveam de unde. Din puținul casei, eu și fratele meu am studiat un instrument – aprecierea pentru muzica clasică fiind un dar pentru care le sunt atât de recunoscătoare. Am fost cărați la teatre și expoziții, a alergat cu noi la nu știu câte cercuri și activități. Am crescut într-o casă plină de cărți- mai ales meritul tatei. S-au investit puținele resurse  ale familiei în profesori de matematica și fizică – matematica, bat-o vina nu a fost niciodată punctul forte al unei familii mai degrabă înclinată spre științele umane - pentru a putea studia la liceele bune ale Bucureștiului, inevitabil de matematică- fizică. Și pentru a transcende  limitele educației pur umaniste. Și cel mai important ne-au dat amândoi darul timpului și atenției lor. A avut așteptări ridicate, a fost uneori aspră și inflexibila dar și-a dorit să stăm pe picioarele noastre.

Nematerialistă. Împreună cu tata, în ciuda greutăților, a făcut ca în casa noastră materialul să devină neimportant, neinteresant, neconstrângător. Aproape a lipsit ca aspirație – ne-am dorit atât cât să ne fie bine. Să ne putem bucura de cafeaua de dimineață în sufragerie, de discuții și de cărți, de concediile noastre simple, pe coclauri, prin țară. Și-a dorit, ce-i drept, să alegem profesii care să fie mai puțin constrângătoare material decât a ei și a tatei, dar a sperat să găsim balanța potrivită.

Și-a iubit fratele enorm - un om din cale afară de generos și bun - cu o iubire tandră, protectivă, uneori cicălitoare. Instinctul protector al mamei și doza de cicăleală asociată făcea ca întâlnirile lor așteptate cu nerăbdare să se transforme câteodată într-un soi de ceartă – și amândoi puteau fi țâfnoși și susceptibili! Dar “certurile” lor erau de scurtă durată și nu ajungeau aproape niciodată la supărare, nu știu ca mama să fi fost supărată pe fratele ei vreodată. Tata, cunoscându-i pe amândoi bine, se amuza. Înțelesese de mult că ciondănelile erau un ritual cu un registru secret- al unei dragoste profunde și necondiționate. A fost devastată de pierderea lui la numai 40 de ani. Au urmat câțiva ani în care, uitându-mă în urmă, știu că a suferit de depresie, accentuată și de moartea mamei sale la numai doi ani mai târziu, într-un caz revoltător de nepăsare și malpraxis medical.

 Pe tata l-a iubit fără doar și poate mult, cu multă dramă în tinerețe, cu tandrețe și umor mai spre bătrânețe, nu fără îmbufnări și supărări și perioade ostile. Bombănindu-i metehnele, reale sau imaginare, dar, în același timp, admirandu-l constant, recunoscându-i și fiind recunoscătoare pentru calitățile sale. Dragostea dintre ei, dragoste care mă făcea să mai simt uneori exclusă când eram mic copil, a fost prezentă în casă tot timpul, manifest sau latent.  Părinții meu nu au devenit niciodată doi străini cu relații  administrative care ajung să împartă același acoperiș în virtutea comodității și inerției. Au avut conflicte, au avut gelozii, supărări, dar au fost întotdeauna un cuplu. S-au luptat cu probleme financiare mari și tensiunea și certurile pe care sărăcia le aduce în casa. Dar s-au sprijinit unul pe celălalt și unul dintre ei a fost mereu mai înțelept, în uneori lungi perioade de cumpănă. În esență au fost doi oameni potriviți unul pentru celălalt, chiar dacă diferiți în aparență și complementari în fire. Doi oameni cărora le făcea plăcere să vorbească unul cu altul, să își împărtășească lucruri, să povestească. Cărora le plăceau aceleași lucruri și care, mai important, au avut aceleași valori. Am fost norocoasă să văd nenumărate momente de grație presărate de-a lungul întregii lor casnicii de 30 de ani. Iar către final mai ales, dragostea lor a fost mai luminoasă, mai caldă și tandră ca niciodată, în ciuda bolii mamei, a suferinței. Ca lumina dulce și melancolică a orei de aur.

Am lăsat la urmă o mare calitate a mamei. Mama avea darul – și am descoperit asta spre maturitate  - de a intui uneori într-o secundă întregul unei persoane – și mai ales gratis, bunătatea și fragilitatea ființei îngropate dincolo de aparențe și recuzită. În acel moment, fața i se lumina de compasiune, înțelegere și tandrețe, zâmbetul erupea cald în colțul ochilor ei albaștri.

Atunci mama devenea cea mai frumoasă femeie din lume.

Înainte de toate, așa mi-o amintesc eu.