Parcă o văd… venea de la Eforie Sud cu coșurile din răchită pline cu bunătăți. Mignionă, slabuță, cu două cozi împletite și răsucite sub basma, întotdeauna cu un șort legat la brâu în buzunarele căruia se ascundeau minuni nebănuite, bunica mea, Zamfira, trecea poveștile de pe un mal pe altul. 

Gătea cele mai bune pișcoturi din lume pe care le savuram cu iaurtul de casă făcut de mama când prindeam lapte la liber. „Pune fată mâna și învață, că mâine-poimâine mor...” îi spunea Zamfira mamei, acum niște mulți ani. Pe vremea când timpul meu era mic, dar mare înainte. N-a mai apucat mama să-i învețe toate secretele, căci bunica a avut alte socoteli cu lumea asta. Mult prea devreme. 

Magiunul ei de prune afumat în ceaunul cu lemne, dulceața amăruie de visine, vinetele împănate cu usturoi și ierburi aromate din grădină, murăturile care rămâneau limpezi și crocante tot anul, compoturile acrișoare din poamele ce creșteau în curte, toate deopotrivă… și totuși, amintirea cântecelor și snoavelor pe care mi le șoptea duios seara în păr la culcare și mângâierile domoale pe păr mi-au râmas amprente în suflet. 

Oare cum ne-ar fi fost copilăria fără de bunici? Și cum ar arăta viețile noastre de oameni mari fără iubirea lor ce încă dospește în rotunjimile inimii? Bunicii sunt daruri prețioase care ne sunt date să le așezăm în traista de drum a copiilor nostri… să ne amintim ori de câte ori ne plângem că le dau prea multe desene sau gogoși pudrate cu mult zahăr. 

În acest timp nemăsurat se află clepsidra unei iubiri care curge fără oprire. Imaginea unui copac plantat doar pentru ea, cu rădăcinile în pământ și coroana afară în vânt, mi-au readus-o pe bunica acolo unde a fost mereu. În inima mea. Pentru că, atunci când îți e dor nu e nevoie să călătorești departe de tine.