Acest mesteacăn este plantat pentru a onora memoria mamei noastre și pentru a ne oferi o alternativă la vizitele la cimitir. 

Mama noastră s-a numit Victoria. Pentru noi a fost „mama”, pentru tata a fost „Victo”. Pentru alții a fost tot „Victo” sau „Victorița”, „Toto”, „sorella”, „tușa”, „doamna învățătoare”. Toți îi purtăm dorul. 

Mama a fost un maestru de ceremonii pentru toți prietenii și toate rudele nelipsite din casa noastră weekend de weekend. Alături de tata, ne-a învățat să apreciem compania musafirilor, să-i primim cu drag, să vorbim cu ei (oho, cât vorbea mama!), să depănăm amintiri și împreună să ne facem altele.

I-a plăcut să fie în compania oamenilor – mari sau mici - a fost învățătoare pentru sute de copii în cei peste 30 de ani cât a profesat, a văzut transformările lor. Pe noi ne-a învățat să remarcăm transformările naturii, a iubit florile, ciripitul păsărilor, stelele, muntele, pentru ea totul era „splendid" sau „nemaipomenit". Ne-a insuflat interes pentru frumusețile naturii și pentru cele ieșite din mâinile noastre; din mâinile ei au ieșit planșe-tablouri agățate în casele noastre, perpetue amintiri ale prezenței ei. 

Fotografia este de dinainte să se îmbolnăvească, din perioadele când muzica o bucura, când planifica următoarele plimbări sau meniuri pentru vizitele celor doi nepoți. 

De acum înainte, mesteacănul acesta o va întruchipa pe ea, iar noi doar pe el îl vom mai putea îmbrățisa – rădăcinile lui se vor fixa în Brașov, așa cum au fost și ale ei, trunchiul va fi drept, indiferent de vreme, precum al ei, indiferent de vremuri, iar frunzele...  frunzele verzi ne vor aduce nouă alinare, iar cele cărămizii, când vor fi duse de vânt, o să o poarte în călătoriile pe care le-a visat. Misiunea copacului nu e deloc ușoară – să imortalizeze iubirea pe care ne-a oferit-o mama și să ne asculte când stăm la povești cu ea, chiar și-n lipsa ei fizică.