FLOAREA CIUCAȘ

1938-2022

Oradea

S-a născut în 10 iunie 1938 în localitatea Băla, județul Mureș, din părinții Maria și Alexandru Manța, într-o familie cu patru copii, ea fiind al treilea născut. A făcut școala primară în sat, apoi școala profesională de comerț în Târgu Mureș, de unde a fost repartizată taman la capătul țării, la Oradea, unde a început să lucreze din 1954 și unde, de altfel, avea să se stabilească. 

La numai 16 ani, a pornit, deci, singură în viață, căutându-și un rost și fericirea, departe de familie. Tocmai de aceea, a fost mistuită permanent de dorul de plaiurile natale și de cei dragi rămași acasă, pe care îi vizita cât de des putea. Era sărbătoare în satul natal, printre frați și nepoți, când de la Oradea venea „tușa Floare”, încărcată cu de toate pentru toți, în vremuri de restriște, dar mai presus de acestea, plină de dragoste și având o vorbă bună pentru fiecare.

Toată cariera profesională i-a fost legată de comerț: a lucrat la ICS Metalo-Chimice, unde a avansat până la funcția de gestionară de magazin, fiind una dintre cele mai apreciate, respectate și premiate angajate ale întreprinderii, până la pensionarea din anul 1990. De la ea au învățat meserie multe comerciante, inclusiv regretata nepoată Fila, singura din numeroasa familie care a urmat-o la Oradea și i-a fost aproape, cât timp a trăit. 

Și-a iubit meseria, a făcut-o cu drag și a crescut în cultul muncii, punându-se adesea pe sine la urmă, pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Motiv pentru care și stresul, și bolile și-au făcut loc, complicându-i existența. 

S-a căsătorit în 1961 cu Aurel, împreună cu care a întemeiat o frumoasă gospodărie și au trăit împreună până în 1998, când el s-a stins răpit de o boală necruțătoare. Au avut împreună doi copii, cu care s-au mândrit și pe care i-au iubit ca pe ochii din cap: Alexandru Ciucaș, inginer electronist, care s-a stabilit întâi la Timișoara, apoi s-a mutat cu familia în Franța, unde a ajuns să lucreze pentru Orange, și Florin Ciucaș, jurnalist, care conduce redacția Bihoreanul. 

A vrut neapărat să aibă doi copii și, în ciuda predicțiilor doctorilor, Dumnezeu i i-a dăruit, chiar dacă la distanță de 10 ani unul de celălalt. A simțit, pe bună dreptate, că prin copii găsește sensul vieții și se bucură de împlinirile la care ea, în acele timpuri, mult prea grele, n-a avut parte. Și din acest motiv, a fost un om fericit.

„Mica” sau „buna”, cum i se spunea, a contribuit la creșterea a trei nepoți frumoși, Diana, Andrei și Andreea Ciucaș, și a apucat să se bucure și de cei patru strănepoți din Franța, chiar dacă i-a văzut destul de rar.

Octogenară, avea o existență liniștită și frumoasă, în cocheta sa căsuță, de care era atât de mândră, în care se gospodărea singură, în care îl aștepta aproape zilnic la cină pe Florin cu masa pusă, în care îi pregătea cu drag nepoatei Andreea „tăiețeii cei lați” pentru supă, cum numai buna știa să facă. Nu a fost zi care să treacă fără să spună o rugăciune, iar câtă vreme puterile au ținut-o, a trecut pragul bisericii, căci a fost o femeie nu doar onestă, ci și credincioasă, care l-a purtat pe Dumnezeu în suflet.

Toate astea până în decembrie 2021, când o nefericită fractură de femur, urmată de două operații și recuperări incomplete, apoi de alte și alte complicații medicale care s-au suprapus nefericit peste vechile afecțiuni, au ținut-o mai mult în spitale. Din 9 luni, nici măcar o lună nu a apucat să stea în căsuța ei dragă! S-a stins din viață în seara zilei de 22 septembrie 2022, la 84 de ani, când inima-i obosită a renunțat să mai repornească. Câtă vreme a fost conștientă, în momentele când simțea că nu mai poate, îi striga de pe patul de spital pe cei dragi: pe tata, pe mama, pe Petre (fratele ei, trecut la cele veșnice cu 2 ani înainte), pe surorile sale Măriuța și Rafila, pe copiii Florin și Sandu...

S-a plâns mult la înmormântarea ei, săvârșită pe o vreme sumbră, rece, marcată de o ploaie năprasnică. Dar până și aceasta s-a oprit, dintr-o dată, lăsând loc razelor de soare, în momentul când slujba s-a terminat și a venit timpul să se formeze alaiul care s-o conducă la locul de veci. Iar preotul Nicolae Alexandru Pop a văzut în asta un semn: „Vremea aceasta eu o consider ca un semn de binecuvântare, pentru că și cerul a plâns astăzi. Dar iată, când o conducem pe drumul spre veșnicie, la locul unde trupul își va găsi odihna, Dumnezeu ne îngăduie să facem acest convoi cuminte și înțelept, pentru a pleca fiecare în glas de lumină. Și eu cred că soarele care strălucește acum nu este altceva decât cerul care se deschide, spunând: Floarea mea, vino și împodobește-l cu sufletul tău!”.

Nu te vom uita niciodată...