Acum sunt și eu puternică, pentru că tu ești cu mine mereu.

Această poveste începe pe 6 octombrie 1972. Dincolo de trecerea în neființă, povestea Ei va dăinui mereu prin noi, cei care îi păstram mereu vie amintirea. Ea s-a născut în Lucăceni, a urmat cursurile liceului Iuliu Maniu din Carei, iar mai apoi a venit la facultate în Cluj-Napoca, la Facultatea de Științe Economice UBB. Acolo și-a cunoscut perechea și viitorul partener de viață, Marian. În toamna anului 1993 au zis cel mai frumos Da din viața lor, iar în 1996 a apărut și rodul iubirii lor - Alexandra, fetița lor și autoarea acestei povești. :) Au avut o viața frumoasă și împlinită. 

A absolvit cu diploma de economist, a lucrat în bancă, iar apoi în diverse companii având o ascensiune frumoasă în carieră și ajungând director de vânzări. 

Această poveste este a mamei mele - Daniela. O scriu pentru a-mi exprima sentimentele pe care le-am trăit în cei 3 ani de când ea nu mai e printre noi, dar și pentru a păstra mereu vie o parte din ea, pentru generațiile viitoare, pentru a ști cine a fost ea. Și ce metoda mai frumoasă de a face asta, decât printr-un copac care simbolizează armonia și legătura dintre Divin și Pământesc, dintre Cer și Pământ. 

Când mă gândesc la ea, îmi aduc aminte că a fost mereu o luptătoare, o ființă jovială, plină de viață. Un exemplu de putere și determinare. Mereu optimistă și totodată realistă. M-a susținut și iubit necondiționat în orice situație, m-a încurajat mereu să îndrăznesc să visez mai mult și mi-a dat încrederea că pot să reușesc să fac orice mi-am propus. 

Ea m-a învățat multe lucruri și m-a ajutat să devin omul care sunt azi. Nu în ultimul rând, m-a învățat să mă descurc în orice circumstanță și să mă bucur de fiecare clipă. Aceasta e o lecție ce o învățăm mai greu, căci uneori, cuprinși de cotidian, uităm că suntem muritori și trecători pe acest Pământ. Ziua de mâine nu ne e garantată niciunuia din noi.

Mama m-a învățat multe și m-a pregătit pentru viață, dar nu mi-am închipuit nicio clipă că va trebui să ajung într-un punct în care sa trebuiască să învăț să trăiesc fără ea. Fără mama. A plecat la o vârsta fragedă - 47 de ani și din păcate nu a apucat să mă vadă împlinită alături de viitorul meu soț sau să își întâlnească nepoții. Nu a apucat să se bucure de bătrânețe alături de tatăl meu și iubitul ei soț. Nu a apucat să se bucure de roadele muncii sale.

Mă întristează faptul că o boală care a venit fulgerător în viața ei, ne-a luat-o într-o zi posomorâtă, 20 decembrie 2019. De atunci toate sărbătorile au căpătat un alt sens și Crăciunul care cândva îmi era motiv de bucurie, acum îl trăiesc cu o oarecare amărăciune în suflet. 

Trei ani a dus o luptă continuă și obositoare cu un cancer cerebral care a făcut-o să treacă prin 2 operații pe creier și nenumărate ședințe de radio și chimioterapie. Îmi amintesc și acum șocul primit în ziua când am primit diagnosticul său - glioblastom cu celulele gigantice, una dintre cele mai agresive forme de cancer cerebral. 

Din acea clipă am intrat într-un mod de supraviețuire, iar eu și tatăl meu, am luptat cot la cot cu ea, căutând metode de a învinge această molimă și totodată de a ne bucura de timpul petrecut împreună. Deși ea și-a revenit cu succes din fiecare operație, cancerul a revenit și a treia oară, de data asta învăluindu-i creierul ca o pânză de păianjen. De acolo vedeam cum zi de la zi, viața se scurge din ea, dar și din noi. Căci atunci când cineva drag moare, moare și o parte din tine. Nimic nu mai e la fel după. Rămâi și înveți să trăiești cu o rană permanentă pe inimă. În unele zile, uiți de ea și îți permite să te bucuri de viață, dar în altele sângerează și îți reamintește de durerea și pierderea ta...și trebuie să înveți să trăiești cu asta pentru tot restul vieții tale. 

Mama mea a fost un model pentru mine de dinainte de a se îmbolnăvi - boala doar i-a evidențiat calitățile de luptătoare și pofta de viața ce o avea. O port întotdeauna în sufletul meu și îmi lipsește mereu. Îmi pare rău că nu pot să vorbesc cu ea cu mintea și gândirea de acum sau că nu pot să îi cer un sfat...dar în momentele dificile o regăsesc în mine. O regăsesc în ideile ce îmi vin sporadic sau în acțiunile pe care le iau în subconștient din lecțiile învățate de la ea. O regăsesc în aroma unei prăjituri pe care o făcea ea mereu, o regăsesc într-o porumbiță care vine să mă viziteze la geam sau în melodia pe care o aud întâmplător la radio (ringtone-ul pe care îl avea tatăl meu când îl suna ea: Smiley - Vals). 

Cred cu tărie că deși nu mai sunt fizic cu noi, cei dragi nu ne părăsesc niciodată. Ei ne veghează de acolo de sus, în fiecare moment. 

Acum sunt și eu puternică, pentru că tu ești cu mine mereu.