Text realizat de lector univ. dr. Silviu Mihăilă

Academia de Studii Economice din București

Personal, a vorbi despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga este o onoare şi, în acelaşi timp, un exerciţiu de smerenie datorat neputinţei cuvintelor de a mă rosti în absenţa marii profesoare, căci, în astfel de împrejurări, cuvintele pot trăda. Şi cu toate acestea, de la Zoe Dumitrescu-Buşulenga am învăţat, în primul rând, „foamea de cuvinte”. Îmi aduc bine aminte, era aprilie 2004 şi fiind invitată la o conferinţă în Alba Iulia, în postul Sfintelor Paşti, am avut ocazia să o întâlnesc pentru prima dată. Desigur, nu ştiam la vremea respectivă că această întâlnire va fi una care mă va marca pentru toată viaţa. Începând din primăvara lui 2004 şi până la sfârşitul iernii lui 2006, apropierea mea de Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a concretizat într-o corespondenţă prețioasă: aproximativ 12 scrisori expediate către domnia sa şi 8 scrisori primite de la Maica Benedicta (mai exact, 7 scrisori și un interviu pe care mi l-a acordat în scris). Apoi, au urmat vizite, întâlniri, discuții care m-au apropiat nu doar de personalitatea erudită a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ci şi de omul religios. Timp de aproape doi ani, șansa de a purta corespondență cu unul dintre cei mai importanți oameni de cultură ai secolului XX s-a constituit într-o relaţie benefică, de tipul maestru – ucenic sau învăţător – discipol; Zoe Dumitrescu-Bușulenga reprezentând un veritabil model pentru formarea mea sub cele mai diverse aspecte: uman, moral, intelectual, profesional, religios. 

Mă îndruma într-una din scrisori să scriu despre Eminescu şi s-a bucurat nespus când a observat că pasiunea pentru studiul operei eminesciene este o punte de legătură între noi. Tema lucrării mele de licenţă s-a cristalizat abia după trecerea la cele veşnice a Zoei Dumitrescu-Buşulenga (mai 2006). Dintr-o dorinţă şi recunoştinţă adâncă de a scrie (şi) despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, am ajuns la următoarea concluzie: cea mai bună variantă de a analiza atât opera eminesciană cât şi opera de eminescolog a autoarei este, fără-ndoială, un studiu de critică a criticii aplicat exegezelor sale despre Eminescu. De fapt, încă din primul an de facultate visam la o lucrare de licenţă, bine documentată, despre Eminescu, dar nu ştiam, desigur, la vremea aceea, nici pe ce căi minunate avea să mă ducă această cercetare, şi nici că Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu va mai apuca să mă îndrume, „... cu dragoste maternă sau, mai bine zis, de bunică” (cum ei însăşi îi plăcea să-şi încheie o parte din scrisori), în descoperirea marelui poet. Nu m-am oprit aici și am continuat cercetarea operei domniei sale aproape exhaustiv în calitate de doctorand între 2010-2013. Prin urmare, am susținut în toamna lui 2013 o teză doctorală despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga la „Universitatea 1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Mai exact, am redactat un studiu monografic cu titlul Zoe Dumitrescu-Bușulenga sau despre „îmblânzirea” literaturii. De la maestrul paideic la omul kairotic, coordonator prof. univ. dr. Constantin Cubleșan. Teza a primit calificatul „excelent” (summa cum laude) din partea membrilor comisiei, fiind pentru prima dată când Universitatea din Alba Iulia a acordat calificativul maxim unui doctorand în filologie.

Mai rămâne să-mi răspund la o singură întrebare, extrem de dificilă. Cum o voi numi peste ani pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga? Şi în ce chip îmi voi aminti de întâlnirea, corespondenţa şi apropierea ce ne-au legat? Nichita Stănescu mărturiseşte că întâlnirea cu Ion Barbu a fost una „de neuitat”, Nicolae Manolescu rememorează întâlnirea cu George Călinescu ca fiind „unică”, iar Mircea Cărtărescu, când a avut prilejul să stea la aceeaşi masă cu Nichita, avea impresia că îl are alături pe „Eminescu sau Baudelaire”.

Chiar dacă eram la vârsta adolescenţei, când universul de referinţă, asemenea oricărui tânăr, era, în fond, unul pur romantic, ţesut din vise şi cuvinte „înalte”, entuziaste care astăzi pot suna pueril şi hiperboliza(n)t (lucru uşor de observat în scrisorile pe care i le adresez), Zoe Dumitrescu-Buşulenga a însemnat pentru acei ani şi continuă să rămână – aşa cum uneori i mă adresam sfios în formula de început din scrisorile expediate – „lumina duhovnicească a sufletului meu”. Şansa de a creşte sub îndrumarea şi poveţele sale (aprilie 2004 – mai 2006) reprezintă, în ultimă instanţă, asumarea atât a unui model paideic (acad. prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga) cât şi a unui model religios (Monahia Benedicta).