Anul acesta, în 21 martie, se împlinesc exact douăzeci de ani de când nu mai e aici, fiind, de fapt, aici, în fiecare clipă…

Zâmbetul ei cald, râsul în hohote, lacrimile pe care nu și le ascundea atunci când înăuntru nu mai era loc pentru ele, forța extraordinară de a trece peste tot ce viața i-a prăvălit în cale, credința pe care nicio suferință nu i-a știrbit-o, încăpățânarea din unele momente, fragilitatea din altele, bucuria de a ajuta și de a fi împreună cu toți ai ei, brațele mereu gata să aline, grijile pe care și le făcea pentru toți cei pe care îi iubea, poveștile din Bucureștiul interbelic – „Mâncați ca la Capșa” zicea când ne făcea câte ceva bun, și, cum tot ce făcea era bun, mâncam în fiecare zi într-un loc căruia vorbele ei îi dădeau aura perfecțiunii – privirea misterioasă și eleganța care o făcuseră pe cei ce o cunoscuseră în tinerețe să spună că seamănă cu Bette Davis, curiozitatea și spiritul jucăuș, tăcerea adâncă și aspră, nerostitele spaime, mersul hotărât, curajul de a o lua de la capăt de câte ori a fost nevoie, ceva bun pus mereu deoparte pentru cei dragi pe care îi aștepta cu inima plină de dor, toate acestea nu au dispărut, vibrează încă în inimile noastre.

Aș putea să scriu la nesfârșit despre toate firele ce ne leagă de ea. Mai scriu doar atât – fiecare familie are o Stea Polară, un Om-Poveste spre care privesc toți și care le arată mereu drumul drept. 

Klara - soția, mama, bunica, mătușa, cumnata - este o asemenea Stea.