Anton Elena, pe numele ei adevărat - Mamico, s-a născut pe 18 martie 1833 în satul Măriuța din județul Călărași. Mamico a avut o viață grea. S-a căsătorit cu un bărbat violent pe care l-a răbdat ani buni înainte ca el să moară de cancer la plămâni. Iar fata ei a murit la 27 de ani tot din cauza cancerului. Dar Mamico a pus mult suflet și energie în munca ei, în fabrică la țesut, și a fost fruntașă, așa cum ne spunea cu mândrie, distincție acordată persoanei cele mai muncitoare dintre toți colegii. Când a ieșit la pensie, tata s-a dus la ea și i-a pus un bebeluș în brațe și i-a zis: "Tăntițo, să-ți trăiască." Acel bebeluș eram eu, iar ea urma să fie persoana care să aibă grijă de mine cât mama și tata erau la serviciu. Așa a devenit Anton Elena - mamico. Cu multă grijă m-a crescut, m-a îngrijit, mi-a dat cartofi prăjiți când nu îmi plăcea ce gătise în ziua respectivă, mi-a fost bunică și mamă și bonă. M-a dus la grădiniță și apoi la școală, până în clasa a 5-a când m-am făcut prea mare și am început să merg singură. Dar apoi a continuat să ne fie alături zi de zi. Una dintre marile mele bucurii este că mamico a apucat să îl cunoască pe băiețelul meu Matei, a apucat să îl țină în brațe și să se bucure de sentimentul de bunică sau străbunică. A murit în 2013, la 80 de ani, când Mateiush avea 5 luni. A lăsat în urmă amintiri frumoase și zâmbete. "Mamico are rochie gabină și pantofi și mărgele gabine". Galben este și acum culoarea mea preferată.

Mamico, te iubesc mult și îți mulțumesc pentru grija și iubirea ta! Protejează-ne în continuare cu rugăciunile și grija ta!