Bunica mea a fost un om minunat, o bunică cu un suflet de aur, oferind o dragoste necondiționată și o vorbă bună mereu celor din jur. Pentru mine a fost un exemplu în ceea ce privește viața de familie, atât prin căsnicia frumoasă, plină de dragoste și respect față de bunicul meu, dar și prin relația cu ceilalți membri ai familiei, vecini și prieteni. Diminețile începeau foarte devreme cu cafeaua de dimineață la ibric, cu caimac, în ceșcuțele albastre de cobalt, în care primeam și eu, ca răsfăț, în farfurioară, o guriță de cafea.

Bunica a oferit o dragoste continuă și nepoților, o răbdare neîntreruptă, alăturându-se adesea la joaca noastră (haine croșetate pentru păpuși, spălatul păpușilor la lighean în curte, picnic cu alți copii de pe stradă, cu care pregăteam "mâncare" pentru păpuși). Iubea poezia și citea foarte mult. Pentru relaxare descifra cuvinte încrucișate/rebus, de regulă cele dificile, uneori chiar și în limba franceză (îmi amintesc cu drag celebrul dicționar cu coperți roșii Larousse de la capul patului).  

Seara, când eram mică, ma cuibăream adesea în pat cu ei, într-un dormitor pe care l-am îndrăgit, prin felul în care mă simțeam acolo, alături de bunicii mei. Adesea făcea mese mari, la care se aduna întreaga familie, iar eu participam la așezarea mesei, cu porțelanurile din vitrină, ceea ce mi se părea o mare onoare. Lumea se aduna, discuta și atmosfera aceea încă o am în memorie și o prețuiesc, în special mesele de Crăciun, la care de fiecare dată se cântau colinde de către întreaga familie, adunată în jurul bradului. 

Încă de când eram mică de tot (1-2 ani) îmi recita poezie, în mod special balada Miorița, dar și Coșbuc și Eminescu. Poezia "Cântec" a lui George Cosbuc este elocventă pentru familia noastră ( "A venit un lup din crâng...") și încă o pot parțial reproduce, și aceasta numai datorită bunicii mele; la fel și "La oglindă", pe care mi-o cânta. 

O întâmplare inedită povestită de mama este cum, deși aveam în jur de 3 ani, la o masă în familie, am început să reproduc cu lejeritate Miorița, spre surprinderea tuturor, având în vedere că o ascultasem de nenumărate ori de la bunica mea.

Mai târziu, m-am căsătorit și îmi amintesc cu mare drag cum o sunam să mă învețe cum să fac ciorbă sau un anume fel de mâncare, și o făcea cu mare răbdare și multă înțelegere. O vizitam la Pucioasa, iar orele petrecute acolo erau rupte parcă din alt univers, un univers care îmi lipsește enorm și pe care sper să-l pot și eu, la rândul meu,  oferi nepoților mei, atunci când voi avea privilegiul de a deveni bunică.