Părintele Mircea Nica

7 septembrie 1956 - 12 decembrie 2019

Anul 2008. An de graţie, bucurie, împlinire pentru tata! A reuşit, după zece ani, să finalizeze biserica ce i-a fost încredinţată spre a o construi și păstori, totul culminând cu sfinţirea acesteia în 15 iunie, ziua Rusaliilor.

Acelaşi an, ultima duminică din noiembrie, deschide un drum pe care nu mulţi îl pot urma. Tatălui nostru i s-a declanşat o stare de rău, ce a ajuns, după o serie de pași, să ne determine să ne amintim ultima afirmaţie a sa către mama: „Acum începe calvarul...”

Nu ştiam atunci ce înseamnă acest drum şi nici nu voiam să aflăm, dar l-am parcurs şi am aflat că viaţa este un dar nepreţuit. A fost o povară sau o binecuvântare? Cu toții putem interpreta... dar credem că diferă modul nostru de a privi. Este ceea ce alegem noi să fie!

După diagnosticul pus în spitalul din Oradea, într-un interval de timp scurt, am hotărât că nu dorim să aşteptăm moartea, începând astfel o cursă contracronometru pentru salvarea lui. Ajunşi la Budapesta, tata avea şanse minime de viaţă dar cu atât de multe rugăciuni alături, ale tuturor celor de acasă, familie, credincioşi, colegi - preoţi, episcop.

... A supravieţuit, iar medicii nu aveau explicaţii. Probabil cea mai grea întrebare pe care am auzit-o de nenumărate ori în acel timp a fost: „Comunică?” Tata, până mai ieri, nu răspundea când i se punea o întrebare, dar se observa dorinţa sa de a comunica, interesul de a depăşi starea de „prizonier în propriul corp”, zâmbind și bucurându-ne în felul său. 

A fost un întreg anotimp de iarnă, iar apoi s-au petrecut cei 11 ani... 

Tata era tânăr încă, la 52 de ani, dar și la 63, cu o piele de copil şi o privire de sfânt. Când era sănătos, mereu ne întreba dacă vrem să fim sfinţi, iar noi zâmbeam spunându-i să nu mai glumească. 

O parte a copilăriei și-a petrecut-o pentru un timp la Păulești, alături de mama Ana, tatăl Ioan și fratele Valeriu, iar mai târziu la Oradea, pe strada Vaporului. La vârsta de 20 de ani și-a asumat grija mamei și a fratelui, atunci când tatăl său a murit la 52 de ani.

Liceul Pedagogic l-a format exemplar pentru cariera de dascăl, făcând parte din generația ce astăzi încă mai menține standardele unui învățământ de calitate, carieră pe care a practicat-o cu dăruire și sacrificii, pentru mai multe generații de copii, ce și astăzi ne mai întreabă de el. 

Studiul, lectura, interesul pentru cultură, știință și religie, l-au determinat ca în tinerețe să caute să studieze teologia greco-catolică, prin locuri ascunse, reci și întunecoase, ferite de ochii securității. Alături de preoții generației mult asuprite, a găsit răspunsuri la câteva dintre întrebările existențiale. Lăsându-se convins de noi, și-a echivalat studiile, continuându-le până la nivel postuniversitar.  

1994 a fost anul binecuvântat în care PSS Vasile Hossu i-a încredințat taina preoției. Ca preot și protopot de Marghita, a condus comunitatea cu elanul tinereții și forța credinței ce o avea, militând pentru recuperarea parohiilor pierdute, inspirând tinerii pentru a căuta biserica, dar și pentru formarea de noi vocații. 

Mutarea la Oradea, în 1999, s-a realizat în urma încredințării unei noi misiuni, de către episcopul nostru Virgil, aceea de a construi Biserica Sfânta Treime din cartierul Nufărul, unde a păstorit comunitatea cu același elan, iubire și înțelepciune a maturității. Alături a avut mereu familia, pe noi, ca susținători activi ai misiunii pastorale pe care o desfășura. Biserica a fost cel mai important lucru pentru el. 

Imensa sa capacitate de a se dărui s-a concretizat în toți anii de carieră didactică, dar, mai ales în perioada preoției. Știm că sunt numeroși cei pe care i-a călăuzit, întărit și cărora le-a vorbit despre iubirea lui Dumnezeu. Probabil, mulți dintre aceștia sunt astăzi aici.

2008... an de grație... lacrimi și încercare...

Am învăţat să supravieţuim. Ne-am străduit să îi oferim tot ceea ce a avut nevoie și, mai ales, iubirea noastră necondiționată. Mama noastră Gabriela, în toți acești ani, l-a însoțit și îngrijit fără întrerupere. Ce dragoste mai aleasă de soție ar putea exista? Ei au fost și vor rămâne modelul nostru de familie! În jurul nostru, s-au mobilizat persoane deosebite ce au făcut ca drumul să fie plin de speranță și forță. Acum, o parte dintre aceste persoane fac parte din familia noastră, căci suferința sa ne-a legat. Operaţii, spitalizări, terapie zilnică, asistență, recuperare, masaj, terapii neconvenţionale, aparate specifice, servicii și analize medicale, tratamente şi multe altele. Părintele Mircea le-a purtat senin, cu răbdare și credință. 

Ne-a fost tare dor în acești ani să purtăm o discuţie cu el și ne-ar fi plăcut să fi avut mai mult timp să ne povestească de ce a ales în vremea comunistă să studieze teologia, riscându-şi viaţa. De ce a iubit atât de mult biserica? Astăzi îl susţinem pentru alegerea sa, chiar dacă nu am înţeles-o pe deplin. Într-o bună zi, vom reuşi să mai spunem cu el o rugăciune întreagă! Până atunci, însă, el va fi mereu cu noi!

Tata a fost un munte de demnitate, iubitor de aproapele prin fapte, luptător pentru credință, modelul nostru de viață și înțelepciune. 

L-a caracterizat spiritul ecumenic, având o relație foarte bună de colaborare continuă cu reprezentanții celorlalte culte. Fiind un spirit orientat spre progres, caracterizat de pluridisciplinaritate, a avut prieteni ce se ridicau la profunzimea gândirii sale vizionare, alături de care putea dezbate la infinit.

 În ultimii 11 ani de suferință tăcută, a fost și modelul nostru de acceptare a acesteia. Ne vom aminti mereu vorbele lui: "Ce bine ne este nouă aici pe pământ! Împreună". Acum credem cu tărie că raiul îl serbează! Nouă ne rămâne să punem în practica îndemnurile lui din vremea slujirii, iar demnitatea purtării suferinței să ne fie model pentru momentele de încercare. 

Cu Domnul, mergem înainte!

Rătăcitor, cu ochii tulburi, 

Cu trupul istovit de cale, 

Eu cad neputincios, stăpâne, 

În fața strălucirii tale. 

În drum mi se desfac prăpăstii, 

Și-n negură se-mbracă zarea, 

Eu în genunchi spre tine caut: 

Părinte, -orânduie-mi cărarea!