Georgeta Călinoiu
Decembrie 1947 – Martie 2003

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când mama noastră, a mea și a surorii mele, a încetat să mai fie fizic cu noi. A dispărut într-o seară, în tăcere, extrem de mică și de fragilă, speriată, sunt sigură că era speriată, dar și foarte curajoasă, cum a fost toată viața ei, îndurerată, nu știu la ce s-o fi gândit, sigur la noi, la familie, poate la mama și la tatăl ei.... Eu nu am mai apucat să o văd după ce am dus-o dimineață la spital și am stat cu ea până a fost dusă la analize și apoi internată. Am citit groaza din ochii asistentelor și am plecat la lucru. Blestemat să fie. Blestemat!
Am lucrat, cum oi fi lucrat, până spre seară, când urma să merg să o văd. Era de câteva ore în salon, în patul ei. Sora mea tocmai plecase de la ea, urmam eu. Am ajuns la ora la care vizitele nu mai erau permise. L-am rugat pe paznic să mă lase cinci minute înăuntru, nu m-a lăsat. Am încercat pe la altă intrare, nu am reușit. Am plecat spre casă, planul era să merg dimineață la prima oră, să îi duc și mâncare. Nu a mai fost cazul. Să făcea de ora nouă când a sunat telefonul. Murise. Nu există regret mai mare în viața noastră decât seara aia. Și multe altele.

Cuvântul care ne vine cel mai des în minte legat de dispariția mamei e ”păcat”. A fost păcat că a plecat. Păcat când a plecat. E păcat că a plecat tocmai când părea mai bine, când părea că se liniștise, când o găsise timpul mai bun cu ea, când era mai blândă cu ea, când plăcerea ei era să plimbe pisicile pe lângă bloc, deși pisicile nu găseau în asta aceeași plăcere. E păcat că o femeie atât de bună, pe care atât de multă lume a iubit-o dar care s-a iubit pe ea însăși atât de puțin, a plecat așa de devreme. E păcat de multe altele, prea dureroase pentru a fi spuse și care pot fi încredințate doar unui copac. Mamei îi plăceau copacii. Îi plăceau rădăcinile, îi plăcea viața, doar că a fost mereu prea ocupată pentru a fi în ea. În ea însăși și în viață.
La înmormântare, preotul, încercând să o descrie pe mama, a reușit să găsească exact cuvintele care erau cel mai puțin ea. I-a enumerat realizările profesionale și funcțiile. A deschis cu ”aici este doamna directoare”, moment în care valul de plâns din sora mea și din mine s-a transformat într-unul de râs nebun, de nestăvilit. Ne ciupeam și ne mușcam să nu râdem în hohote. Doamna directoare?! Funcții? Eram în fața sicriului mamei și muream de râs. Pentru că nimic nu avea sens. Și pentru că, de fapt, muream de plâns.

Dacă cineva va citi rândurile astea, să știe că Georgeta Călinoiu, născută Georgescu, fiica unui doctor de la Capitală care s-a îndrăgostit cândva de o tânără dintr-un sat de munte moldovean, a fost o femeie extraordinară. Mică dar foarte mare. Ne e dor de ea în fiecare zi, de dragostea și de bunătatea ei.
Te iubim, mama.

Cristina, Mihaela și Mihai