Scrisă de mine Ion a lu'Drugă - pe hârtie

Ca toți cei ce citesc, sau din auzite să știe

Cine am fost și ce am făcut într-o viață de om

multe sau puține, chiar de-aș fi sădit doar un singur pom

Cum sa încep, Doamne, din atâtea aduceri aminte?

Ajută-mă, Împărate ceresc, să aleg cele mai potrivite cuvinte!

Și iată cum:

În Cigmău m-am născut, în satul meu iubit și binecuvântat

Din părinți cu frică de Dumnezeu și duh curat

Într-o casă mai mică și frumoasă, la margine de sat

Aproape de pădurea Guret, nume ce străbunii i-au dat

Ion și Lina, iubiții mei părinți, acum fericiți printre Sfinți.

M-am născut, cu voia Celui de Sus, în zi de sărbătoare

La 23 aprilie 1940, de ziua Sfântului Prea Mucenic Gheorghe – biruitor

Care, de-atunci cât voi trăi, va fi al meu ocrotitor

Vremuri tulburi și grele au venit, un mare război,

Peste țara întreagă și atâtea țări, dar și peste noi

Bucuria venirii mele în lume

S-a transformat, peste puțină vreme, în amărăciune

Câteva zile au stat ai mei buni părinți lângă pătuțul meu

Urmând ca mai apoi, iubita mea mamă să dea de greu

Tătucul meu, cu lacrimi în ochi, deasupra pătuțului aplecat,

Cu strângere de inimă și o rugăciune fierbinte la război a plecat.

Mama mea singură, cu tăticul plecat

Patru ani de zile, numai Bunul Dumnezeu știe câte a îndurat

Pruncuțul Ionel, până pe la jumătate de an zi și noapte plângea,

Că mămica lui, zile și nopți la rând, nici nu mai dormea

Cât necaz și câtă strâmtorare pentru o mămica năpăstuită!

Până într-o vreme când, ajunsă la disperare,

Trece pârleazul, desculță, la Mama Fie a lu‘ Țăranu pentru ajutor și încurajare

Că doar eram și neamuri aproape, cum se spune pe la noi

Și ne mai și ajutam unii pe alții, în vremuri cu multe nevoi.

Hai, tu, mătușă Fie, că nu știu ce să mă mai fac

Cu copilașu’ăsta ce plânge întruna, că nu pot să tac.

Și a venit Mama Fie, dar nu ca mama peste pârleaz,

Ci pe poarta hai’mare, mândră, cu un aer viteaz

Noa’hai tu, Lină, dă-i să sugă o țâră de tâță în gură

C’apoi poate adoarme, dacă-i satul peste măsură.

Nici vorba de-așa, eu parcă tot mai tare plângeam

De vânat eram la obraz și-n scutece mă tot zvârcoleam.

Mai ia-l o dată în brațe, tu, Lină și-l mai sâsâie o țârucă

Ca-i obosit de-atâta plâns și poate o liniștește puțin și pe a sa mămuca.

Tot în zadar, însă, că de obosit ce eram

Ca iepurii, din când în când mai și ațipeam

Și-așa, trecut-a vreme multă cu chin

Cu multe nopți nedormite, cu plâns și suspin

Până ce-am mai prins oleacă de putere

Și, poate, micuț, am simțit că-i prea multă durere.

Am crescut mai măricel și-a trecut un an, și încă un an

Să-mi dau seama că mama e singură și tată nu am

Ca într-o bună zi să o-ntreb: unde-i tata meu?

E dus departe, zice, la bătaie (război), acolo unde e greu.

Și-au mai trecut doi ani de război, cu avioane pe cer

Ce bombardau orașe și sate, cu necazuri și oameni ce pier.

Mi-era dor de tata, când mama mi-a spus

Că ele poate ajung și acolo unde tata e dus.

Și-atunci ieșeam în grădină cu ochii spre cer și spre Dumnezeu

Zicând: avionule, avionule, du-mă și pe mine unde-i tata meu.

Am rămas tot pe pământ, cu mama, în iubitul meu sat

Când soldații ruși, cu cai și căruțe și puști în sat au intrat

Și uncheșu‘ Savuc Țăranu, primar, ne-a anunțat:

Ascundeți-vă, dragilor, pe unde puteți, după clăi, prin grădini

C-au venit, e plin satul, si ne-au ocupat.

Frică mare, dar Dumnezeu S-a îndurat și ne-a salvat.

După ce tot ne-au luat: cucuruz din cotarcă și butoaie cu vin aromat

Din pivnița, din care trăgeau câte o dușcă

De-au început să cânte, și-atunci nu ne-a mai fost așa frică că ne împușcă

S-a terminat războiul după patru ani, și tata acasă a venit

Pe jos din Cehoslovacia, cu-ai lui camarazi, până-n Oradea, sosit.

Nu îndrăzneam nici a vorbi cu tata, pe pat culcat

Când mă chema zicând: “hai la tata copilaș scump și drag!”

Dar eu nici nu voiam să mă mișc de pe prag

Până când, cine mai știe cum m-am hotărât să ascult de îndemnul cel bun

Ca-n cele din urma să mă supun.

După o vreme, a mai venit un frățior – Lăiuț-micuț și drăguț

Dar n-a avut parte de viață, că subit a și murit

Bolnăvior, când n-avea nici un an împlinit

Și-am mai crescut nițel, până la șapte ani

Când tata, la școala din sat m-a dat, unde, cu buna creștere de la părinți, multe lucruri bune am învățat

Și de la biserica, unde duminica de duminica mergeam

Alături de părinții pe care îi iubeam.

Mai încolo, Dumnezeu ne-a binecuvântat a noastră familie, cu încă o surioară, o Mărioara

Care, de bucurie că mai are un frațior nici nu știa să plângă,

Chiar de-i era foame de tata, sau dor

A crescut frumos și s-a făcut mare și de-ajutor la părinți că

Aduna de mică frunze și flori de prin grădini sau câmpie

Ca după ani și ani să facă din ele leacuri de farmacie.

Am avut mare grijă de ea, a mea surioară

Până mare a crescut și a împlinit anii de școală.

Îi plăceau tare mult, când la Prune Able coboram după ape

Eu cu donița în mână și ea cocoțată la mine în spate

De se mirau și vecinii, când la mama-i spunea, mai aparte

“Api’tu Lina, fă ceva că nu se poate și cu donița plină și cu fata în spate!”

Toate cu bine-au trecut si ne-am simțit fericiți si împliniți

Alături de ai noștri părinți dragi, mult iubiți.

Au venit apoi alte vremuri, când după primele clase primare,

Trebuit-a să las straița de școală în cui, lângă făraș

Și cu desagii în spate, tata să mă ducă la școală-n oraș.

La internat, unde nu prea mult am stat, c-am fugit

Într-o zi de sâmbătă, când la Mureș drept cu tata m-am întâlnit

Ce-i cu tine, mă copile, unde-ai plecat că eu la școală te-am dat.

Acasă vin, tată, capu’ mă doare, zic eu, c-abia pot sta pe picioare

Spus-ai cuiva, zice,când ai plecat?

Nu, zic eu, primul m-am sculat, când toți dormeau, și-am plecat!

Trec, aproape în fugă, peste dealu’Viuță

S-ajung cât mai degrabă s-o văd pe-a mea surioară, Măriuța.

Ce să-mi mai pese mie de internat sau de școală

A fost deajuns s-o văd și să mă joc cu a mea surioară

Când toate s-au liniștit la oraș și tata ajunge acasă,

Nici n-am simțit când ușurel, a venit prin grădină

Că eu mă jucam de zor, cu-a mea soră blajină.

Ușor de ghicit cum a fost și ce-a mai urmat…

O mică sfadă-n familie între o mamă duioasă și un soț hotărât, cumpătat.

De luni, la scoală te duci și stai la internat până gați

Și să nu mai fie, de azi înainte sfadă între părinți și frați.

Trei ani trecut-au cu bine pentru un fiu de țăran mijlocaș.

De la sat venind drept la oraș, unde destule, frumoase lucruri am învățat

Și cu respect și iubire față de toți m-am purtat.

Vai, Doamne, câte au rămas pe dinafară și câte mai am încă a povesti

Că nici nu știu ce sa zic, simt că nu mă mai pot opri.

După asta a urmat Liceul Teoretic la Deva,

Ca la cele învățate până acum să mai adaug câte ceva.

În gazdă la matușa Lucreția, sora mamei, am stat

Ca mai apoi, ultimii doi, până am terminat, tot la internat.

Cu bine s-au scurs cei trei ani de liceu

Și-am dat, la sfârșit, examen de maturitate, bucuros că cine sunt eu.

În București m-am dus, cu dosar, la Universitate, la limbi străine

Că simțeam tot mai mult că-s mai încrezător în mine,

Examenul scris l-am luat și urma oralul programat

Aveam dosar la care multe acte am anexat.

Citite pe rând, când cu ochii peste ele au dat și-au zis:

“Fiu de țăran mijlocaș, provenind dintr-un sat,

De ce ai venit pân-aici, de departe?

Puteai să te faci, chiar și la Cluj om cu carte…

Ești prea tânăr, du-te acasă, mai gândește-te puțin

Oare mai vin să dau la facultate, ori nu mai vin?”

Și-am plecat trist și abătut de la uncheșu Remus, la care în gazdă am stat

Cu geamantanul mare și greu, m-am îndreptat spre gară

S-ajung în satul meu drag, Cigmău, unic în felul său.

Ajung la Oraștie, în gară, cobor cu cufărul greu

Și, pe la jumătatea luncii, fac un popas

Să-mi trag sufletul, când o mătușă bătrâna, se-ndrepta spre oraș.

Era mătușa, Măriuca a lu’Basca care mă vede și zice:

“Vai de mine mătușii, ce-i cu tine și de unde vii?”

De la București zic, am fost la examen și am picat…

“Vai de mine, spune, lovitu-te-ai rău?”

Am picat, am picat, nu-i nici o rușine și nici un păcat

Oi mai încerca o dată, de-o fi cu noroc

Să fim în rând cu lumea, să nu stăm în loc.

Și-ajung cu-același geamantan de carton, chiar de Sf. Nicolae

Pe post de suplinitor la Densuș, în Țara Hațegului de Sus

Să predau limbi străine și sport la frumoșii copii din sat,

Unde mult mi-a plăcut, că doar un singur an am stat.

După care, tata meu, cu același ton blând îmi spune:

Acum, dragu’tatii la popie te duci, să scapi de armată

Că eu, destul făcut-am război, cât pentru o țară toată.

Doi ani am urmat la Sibiu la teologie

Cu-atâtea plăcute aduceri aminte, ce nu-ncap pe hârtie.

Am fugit și de-acolo, nu ca la internat pripit

Ci pentru urmările grele ce preoții aveau de suferit.

Tot la capitală m-am dus la Universitate

Și tot la limbi străine, trei ani mai departe

Ca mai apoi la Certeju de Sus repartizat, cu drepturi depline

La liceu, unde am predat geografie și limbi străine.

După trei ani m-am transferat la Folt un an, în comună, la școala generală

S-ajung la Orăștie tot la generală, unde am stat

Zece ani la una, zece la alta și zece la liceu

Unde franceza am predat și am trudit, alături de copii, din greu

Dar, mai departe, îmi mai veniră în capu’ deștept niște mici amănunte

Care s-au așezat drept în varf și pe frunte

Și ceva parcă mă-ndeamnă să le spun, că-mi plac

C-așa-i cand te pornești, mai pot eu să tac?

Dac-am plecat de mic, la școli la oraș, eu și surioara

Ce și-a pus în gând, dragul meu tată chibzuit, zicând:

“Nu facem casa mai mare-n Cigmău, la sat

C-ai noștri copii nu vor mai veni să stea aici, neapărat

Mai bine cumpăram un loc de casă la Orăștie

Și-o să vedem mai departe ce-o să mai fie..”

În ’68 când m-am transferat de la Folt aici

Locul de casă era de 3 ani folosit și terenul cultivat cu cucuruz și porodici

În vara aceluiași an, cu toate aprobările date

Ne-am apucat de treabă, să construim o casă, mai aparte

Tata meu drag, cu fratele Adam, zidar, și eu, de ajutor

Cu a mea surioară ce ne face mancare pe o sobă mică, nu în cuptor

În șopronul de catran, de lângă groapa de var

Și-am început, cu cramp și o lopata și-o roabă de lemn făcută de-al meu tată

Să săpăm fundația până a fost gata.

Ca mai apoi să turnăm betonul cu pietriș, făcut tot cu lopata

Și grebla de fier, cărat, cu roaba de lemn la loc potrivit de toți ne-am spetit..

Cât am lucrat noi, cei 3 meșteri mari, la casă

Am avut deplina înțelegere de părea că nici nu ne pasă

Da’uitai sa mai spun, că tot timpul cât lucram cu tata meu bun

Ne-am potrivit de minune, la tot lucrul bun

Numai că, câteodată, nu știu ce mama focului aveam

De parcă mă-ndemna ceva și nu ascultam

Atunci, tata meu, cu tonul lui de om blând, către mine zicea:

“Mă Onule, nu-i bine!”

Și eu nu ascultam și continuam.

Atunci pentru a doua oară, același îndemn cu ton mai ridicat,

Iar a treia oară de-a dreptul răstit!

“Api’mă, Onule, mă, nu-i bine, mă!”

Și tăceam amândoi, iar după timp scurt

Ne-mbrățisam la piept, direct și abrupt

După care ne ridicam privirea spre cer și tata zicea:

“Dragu’tatii, în Biblie scrie așa: să nu apună soarele peste mânia voastră,

Să vă împăcați și să aveți parte de slava cerească..”

Aveam și o bicicletă “Carpați” cu care, la sfârșit de săptămână

Pe bară-l duceam pe tata, aproape de stână

Unde mama ne aștepta cu bune bucate la prânz și la cină

Ca-n zi de duminică să ne ducem la biserică și să ne rugăm

Domnului să-I mulțumim, pentru toate și sănătate

Spre seară, nu prea târziu, din nou, eu și tata pe bicicletă

S-ajungem la oraș pentru o nouă săptămână de muncă discretă

Și-așa am trudit din greu până am văzut casuța noastră

Mult dorită, ridicată în roșu, faină și acoperită.

A venit septembrie, când trebuia să fim cu toții la școală

Și îmi luam ceva haine mai bune, din șopronul de catran

Agățate într-un cui, în grindă, folosite și peste an

S-a făcut frig mai târziu și nu mai puteam rămâne afară

În patul de lemn, acoperiti cu țolul de lână

Că fratele Adam, mai tencuia încă pereții, săptămână de săptămână

Și atunci, în pivniță am mutat patul de lemn, măsuța și soba de cărbuni

Unde pot dormi, feriți de frig, chiar și oamenii buni.

Când camera mică a fost tencuită gata, am zis către tata:

Acum să cinam, că e seară, dar unde e masa? Pe afară?

Aprindem lampa de petrol, din fereastra și ne-așezam la mâncare

Și în loc de masă, răsturnam lada de maltăr cu fundu-n sus

Acoperită cu un ziar, pe care, toate cele bucate am pus

Dar ce spun eu “toate”, că făcusem eu pe sobiță,

Papa de porodici aita și pită.

În loc de scăunele, două cărămizi, uitându-ne parcă timizi unii la alții

Mama cu tata și eu ne-am urmat restul, mai departe

Eu la școala din pivniță plecam cu o cravată la gât

Să par și eu a fi mai domn, cât de cât

Iar tata la fabrica I.C.Frimu, aproape de noi,

C-ajungeai la poartă rapid, până spuneai un-doi

Și mama la creșa de copii din Sanator, primită și angajată

Pe post de bucătăreasă și ocrotitoare

Până părinții veneau după ei de-acasă

Nanușca îi ziceau, părinți și copii

Căci cu darul ei, pe toți i-a făcut să fie cuminți și hazlii.

Iar eu în casa nouă, 3 ani am stat, singur și stăpân

Chiar de eram mai tânăr, mă descurcam ca un bătrân.

În ’73 după ce părinții mi-au spus de mai multe ori să mă însor

Că eram cam trecut la 33, dar totuși încrezător,

Ce-am zis? – Casa avem și de toate și nu pot sta la nesfârșit tot singur pe spate

Dumnezeu i-a dat mamii gândul cel bun, și-așa a zis:

“Hai să mergem până la familia Buzatu, că la ei vine

În tot anu’o fata din Alba, făină ca ea nu mai găsești în tot satu’”.

N-am gramujdat nici un cuvânt și ne-am pus pe drum

Să vad și eu cum arată o asemenea fată, albaneză acum!

Era în zi de mare sărbătoare, Sfânta Marie, Maica noastră ocrotitoare

Și văd o fată pe trepte, rezemată de perete, cu privirea spre cer

Oare, ce-o fi văzând în raza de soare, aștepta vreun glas în eter?

Zic în gând: asta o fi, Doamne, Tu ai adus-o în raza de soare

Bucuros să fiu, să-i cad la picioare..

Și-am și căzut, da’ nu m-am lovit..

Că de-atunci împreună la drum am pornit

Roman Maria Otilia din Alba-Iulia avea să devină a mea soție

Ca mai apoi lumea să știe de încă o familie fericită din Orăștie

Nunta mare a fost, în februarie, și mai deosebită

Cum lumea nu mai văzuse nici chiar în povești spuse

Așa că și-a mea surioară s-a hotărât să facă nunta o dată cu noi

Deci nunta dublă de frate și soră

Cum lumea nu mai văzuse până la acea oră

Cununia religioasă, drept la catedrală, fără de frică, în plin comunism și fără sfială

Multă lume și coloane de mașini, ca la defilare

Într-o zi așa minunată, de sărbătoare.

Mulțumiți spre dimineață, toți s-au îndreptat spre casă

Printr-o pufoasă zăpada, răcoritoare, ce-a prins tare bine pe la picioare.

Ca o binecuvântare a Domnului dovadă

Puține zile am stat împreună în a noastră căsuță

C-a trebuit din nou să mergem la scoluță.

Eu aici, la Oraștie și Tița-fetița, departe, în alt județ

Ca la sfârșit de săptămână să ne vedem, cu alt preț

De bucurie și mulțumire, până la sfârșit de an școlar

Când, Domnul Dumnezeul nostru avea să ne învrednicească cu un mare dar.

Adi, fiica cea întâi născută, dar al Domnului, cerută

Ruga, ne-ncetat aprinsă într-o candela nestinsă

Adus-a-n suflet bucurii

Nu ne doream decât copii.

Micuța Ela a venit, iar ca dintr-un tainic răsărit

Hazlie prunca, iubitoare,

A sufletului încântare.

E tot ce-avem mai scump în lume

La nimeni nu se poate spune,

Aceste fiice două bune.

După semnul Sfintei Cruci, de la pensionare în anul 2000, voi cei ce treceți în jos sau în sus

Ridicați puțin privirea și uitați-vă în sus:

Om fericit, tu cel ce ții în mână o carte

De multe bucurii și clipe fericite ai avut parte

Țineți în mana mereu o carte.

Am fost eu drept model, cu mulți ani în urmă, fiu de țăran din Cigmau.

Pentru maestrul Nicolae Adam, sculptor de renume

Statuie înaltă în centru vis-à-vis de o biserică cu acest nume:

Catedrala Ortodoxa Sf. Arhangheli Mihail și Gavril.