Copăcelul familiei mele este pentru bunicul meu.

Tataia a murit acum 5 ani, în mai 2017, la vârsta de 80 de ani. A fost un om ca noi toți, în tinerețe cu păcatele lui, ca în satele românești, dar care nouă, nepoților, ne-a transmis răbdare, calm, fiind o fire blajină, încercată de viață, căreia îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii, să râdă, să joace șeptică cu noi seara, în vacanța de vară, după o zi de trudă.

Pentru mine a fost și tată. Am crescut în curtea lui de la 6 luni până la vârsta de grădiniță, iar de la vârsta școlară am petrecut toate vacanțele de vară în locul meu de suflet, venirea toamnei și plecarea acasă fiind mereu însoțite de lacrimi și de o perioadă necesară de reacomodare la oraș, la alt fel de timp, de locuri, de oameni.Tare mult îl durea să ne vadă necăjiți sau supărați, a încercat chiar să îl convingă pe tatăl meu să mă lase să continui școala la ei în sat, văzându-mă așa năpăstuită la sfârșitul fiecărei veri.

Tataia este compus din crâmpeie de gesturi, amintiri-poză din sertarele minții, din râsul său, din emoțiile trăite alături de el.

Mergeam cu el la piață, „la târg” cum i se spunea, în fiecare sâmbătă și știam că trebuie să am grija lui să nu rătăcească banii (era împrăștiat pe partea asta) și să nu se întindă la vorbă cu vecinii întâlniți la iarmaroc (aveam misiune primită de la mamaie să nu ne prindă prânzul pe drum).

Îi plăcea mâncarea simplă, slănina cu brânză și ceapă, murăturile puse de el în fiecare toamnă, zarzavaturile puse pentru iarnă din recolta grădinii, compotul de zarzări și prune, chisălița de prune, borșul de vară cu mărar și castravete…

Știa să facă focul în cuptorul de lut cu lemne, unde, an de an, mamaie pregătea pentru bâlci și pentru aniversarea căsătoriei lor, în august, tot felul de bunătățuri: plăcinte cu mere și cu brânză (portofelele de azi), cozonaci cu nucă, pitan (specific în Moldova, din mălai), sarmale în oale din lut, moștenite. Noi toți așteptam aceste zile ca pe Dumnezeu, pândeam plăcintele când erau scoase aburinde din cuptor chiar dacă ne certa că ni se prinde coca de stomac și chiar dacă știam că aveam porția noastră separat, pentru a ne potoli pofta.

Muncea câmpul an de an. Am fost cu el și cu mamaie la adunat de cartofi, la strâns de fasole, la curățat cartofii de gândaci, la strâns buruiană pentru animale. Când nu aveau încotro, bunicii ne luau cu ei și în zilele de prășit. Noi stăteam la umbră, la cortul improvizat de ei, jucându-ne sau pur și simplu trăind în acele momente în care timpul nu se grăbea. Puteai auzi vântul în porumb, puteai descoperi insectele pe care le vedeai la școală în ierbarele laboratorului de biologie, simțeai arșița și răcoarea adierii vântului, iar apoi ne bucuram de cartofii copti în jar, pe câmp, pentru noi, copiii.

Muncea tataia, dar îi plăcea și voia bună: îi plăcea să danseze cu mamaie la nunțile din sat, pe când încă se făceau la cort, îi plăcea să deguste vinul din strugurii din grădină (chiar dacă în ultimii ani renunțase la această patimă), îi plăcea să facă glume cu noi, nepoții, și să râdem până ne durea burta.

Toți își amintesc de el pentru urechile clăpăuge, dar eu îmi amintesc de ochii lui luminoși și de zâmbetul cât toată inima. Chiar zâmbetul lui mi l-am prefigurat în fața ochilor și în ziua înmormântării sale, pentru a-mi ostoi puțin durerea despărțirii.

Avea un pas lung, putea merge mult pe jos, iar în ultima parte a vieții chiar ajunsese să bată kilometri întregi, fiind atins de Alzheimer și, după, de demență senilă. Se pomenea mamaie cu el gata îmbrăcat în toi de noapte, grăbit să plece la părinții săi care îl așteaptă (și ei fiind morți de mai bine de 30 de ani pe atunci) și nu putea să-l întoarcă din drum. O pornea agale, cu pas hotărât, doar el știind unde și cine îl cheamă sau așteaptă. Mama se ducea apoi să îl caute și să îl întoarcă acasă, în speranța că nu va mai pleca încă o dată în aceeași noapte (ceea ce se întâmpla de multe ori).

A avut ultimii ani de viață învăluiți în ceața uitării, ca un copil mic, ne încurca numele, nu știa sigur de unde suntem și de ce ne aflam acolo, nu se lăsa convins că este în casa lui, încercând mereu să se întoarcă în casa propriei copilării. Pentru noi era dureros și frustrant, chinuitor pentru mama care i-a fost alături în acele momente. Pentru el poate a fost mai bine să își ducă ultimele clipe astfel, fără a fi conștient de realitate și de condițiile improprii pe care le-a resimțit în spitalele prin care s-a plimbat până la final și care (poate) i-au grăbit sfârșitul. Ne bucurăm că a putut să își găsească pacea și să adoarmă pentru eternitate în propria casă, pe care a ridicat-o în tinerețe.

Ne gândim des la tine, tataie, și îți simțim lipsa noi toți: mamaie, cei 3 copii, cei 9 nepoți și 12 strănepoți.

Te iubim, să ne veghezi de oriunde te-ai afla.