Mereu caldă, chiar și atunci când era fermă. Nu era nevoie să o cunoști prea bine pentru a-i simți căldura și onestitatea. Ochii ei, mari și căprui, te asigurau că te iubește, chiar și atunci când îți transmitea, cu blândețe, că greșeai. Și-ți era rușine să greșești în preajma ei. Nu am auzit-o făcând reproșuri cuiva; își spunea părerea, își comunica dorințele, oferea sfaturi. Dar niciodată reproșuri. Și simțeai recunoștință, dar și rușine, uneori.  

O ardeleancă din Sibiu, așa se autodescria. Cea mai frumoasă ardeleancă din Sibiu, cu cele mai sănătoase principii, am caracterizat-o noi, copiii ei. Gătea impecabil. Și mult, și prea bun. Deși a născut două fete, a avut mai mulți copii. Mai mult de doi, cu certitudine. Încă șapte, cel puțin. Unora le-a fost mai apropiată decât propria lor mamă. Știa, fără să greșească vreodată, ce le place să mănânce, să bea, să facă în timpul liber, iar tristețile oricui deveneau istorie în preajma ei. Pentru că ea nu era tristă niciodată. Poate doar când a realizat că nu-și va vedea nepoții mari, în ochii ei părea că se vede o umbră. Deși doar unul dintre nepoți era lumina ochilor ei, raza ei de soare și iubirea infinită, pentru că era copilul uneia dintre fetele ei, Mutty a avut mai mulți nepoți. Încă două nepoate, care încă îi spun, atunci când o amintesc, „bunica".  

Și-a iubit soțul și i-a fost mereu alături. A fost o soție exemplară care, indiferent de probleme, găsea soluții. Pentru toată familia ei, la început, și pentru cea extinsă, mai târziu. Era, uneori, insistentă, dar nu iritantă. Era om de cuvânt și nu uita niciodată. Era foarte expresivă. Uneori era supărată, însă de fiecare dată pe bună-dreptate. Apoi râdea iar. Râdeam cu toții și îi eram recunoscători. Și îi suntem pentru totdeauna. 

A iubit Viața și a cinstit-o, trăind-o elegant, cu respect, cu modestie și cu bucurie, cu sinceritate și cu dreptatea în sânge. Era puternică. Viața îi dădea forță, iar ea o folosea pentru a trăi. Și era puternică pentru toți cei mai slabi ca ea. 

Cu forța ei admirabilă, s-a luat la trântă cu Moartea. Iar Viața i-a ținut partea lui Mutty. A trimis Moartea la plimbare, pentru câțiva ani, când medicii i-au spus că nu va trăi mai mult de câteva luni. Dar Mutty mai avea treabă. Chiar dacă nu și-a încheiat-o în totalitate, s-a asigurat că fiecare dintre cei rămași e pus pe direcție. Și s-a asigurat că pleacă spre Veșnicie cu cele mai frumoase amintiri. A călătorit în lung și-n lat și a adunat lumi întregi în ochii ei cei mari și căprui. Și s-a asigurat că nepoțelul ei cel mult iubit, suflețelul ei drăgălaș, și-o va aminti. A fost dorința ei supremă, pentru care s-a luat la trântă cu Moartea. 

Și câte și mai câte se pot spune despre cel mai frumos OM din lume, așa cum o vedeam noi... Și cum mai speram să-i mai dea un șut undeva Morții. Să mai stea puțin cu noi. Măcar pentru încă niște ani. Măcar pentru încă două mii... 

E cu noi pentru totdeauna, în locul special din inimile noastre, de unde nu va mai pleca niciodată. E cu noi în vacanțe, e cu noi în serile în care cântăm la chitară, e cu noi la povești în bucătăria de vară de la Câmpulung, când culegem via, când se joacă cei mici, când apare curcubeul, când montăm corturi la munte. 

A fost Viață. Acum e Eternitate. 

Fără rămas-bun, poate doar „La revedere!"

Carpe Diem!