Sunt născut în Bucuresti, în 30 septembrie 1934. Acolo mi-am făcut studiile, absolvind pe cele universitare, în urma cărora am devenit inginer constructor. Copilăria este însă legată de Câmpulung Muscel, acolo unde, aproape de casa bunicilor, am privit cu nesaţ, prima oară, crestele înalte ale munților. De lângă teiul de pe Grui, am descifrat prima oară creasta depărtatului Făgăraş. De acolo, am privit colosul Bucegilor şi creasta Leoatei înroşită de jăratecul bujorului. Mai apropiatele creste ale Iezerului şi Păpuşii alcătuiau vise care aveau să devină aievea. Şi toate acestea mi le arăta cu migală şi mare dragoste de munte, unchiul meu, Moşu, de care într-un anume fel, avea să fie legată întreaga viaţă petrecută pe munte. Dar mai întâi, aveam să umblu pe dealurile Măţăului, prin pădurea tainică a moşiei Alimănişteanu, pe Măgura misterioasă de deasupra Lereştilor şi mai apoi pe vârful ţuguiat al Mateiaşului, la poalele căruia am aflat prima mânăstire din viaţa mea de copil.

Din Câmpulungul copilăriei mele, mi-a fost dat să urc primul munte înalt. Aveam 14 ani, când unchiul meu Moşu, asta-i era porecla, ne-a luat cu el în ceea ce avea să fie prima mea ascensiune de altitudine. Aşa am început peregrinările prin munţii Iezerului. Era în august 1948, în timpul jocurilor olimpice de la Londra. Am străbătut cele două sate muscelene, Voineşti şi Lereşti, vestite încă de pe vremea aceea prin arhitectura caselor celor care, cu gust şi respectarea tradiţiei locurilor, le construiseră din agoniseala muncii la pădure şi din truda oieritului. Din Câmpulung până în capul Lereştilor, am mers cu trancarul, un fel de tramvai cu cai, fără şine, activ încă pe vremea aceea. Apoi pe jos, până în lunca largă a Râului Târgului, acolo unde, la una din ferestrele vechii cabane Voina, se vedea lumina slabă a lămpii cu gaz. Acolo ne aştepta nea Petrică Jderarul, mare braconier într-ale animalului de la care îşi trăgea porecla. Liniştea locului, susurul apei şi cerul spuzit de stele au fost decorul lumii fantastice în care intram. A doua zi, ne-am înviorat la izvorul din susul cabanei (există şi astăzi) şi am purces la drum. Pe poteca de atunci, pe valea Bătrânei, din ce în ce mai îngustă, a trebuit să trecem de 33 de ori pe punţi improvizate, peste apa zbuciumată a acesteia. Îmi mai aduc aminte că înaintea noastră ne-a apărut la un moment dat funduleţul unui urs, speriat şi el de apariţii atât de matinale. Şi începusem chiar dis-de-dimineaţă drumul nostru, pentru că Moşu avea la el pensulă şi vopsea, cu care a însemnat cu punct albastru drumul ce urca până în căldarea lacului Iezer. Marcajul acesta dăinuie şi astăzi, desigur refăcut din când în când, şi a fost pentru mine cea mai durabila amintire, ba mai mult, peste mulţi ani, microbul acestei îndeletniciri m-a determinat să fac şi eu la fel în munţii Căpăţânii.

Meseria mea de inginer constructor, poate la început doar întâmplător şi mai apoi chiar voit, mi-am practicat-o pe şantier. Mai întâi, la Piatra Neamţ, de unde vedeam apusul soarelui pe Ceahlău, apoi la Suceava în apropierea Rarăului, lângă mânăstiri vestite, apoi la Târgu Mureş (în treacăt fie spus, aceasta a fost cea mai reuşită experienţă profesională a întregii mele cariere), de unde am învăţat locurile minunate, unele bine ascunse, ale Apusenilor, în Ploieştiul apropiat Ciucaşului şi, în sfârşit, la Râmnicu Vâlcea, de unde cununa munţilor Parâng, Făgăraş, Lotru, Latoriţa, Cozia şi Cindrel, mi-au legănat anii cei mai frumoşi şi chiar mi-au dat tăria să trec peste multe momente dure ale vieţii de şantier.

Au venit apoi doruri ascunse bine, până când unele s-au realizat, plănuite cele mai multe undeva într-un loc de minune, aflat în inima munţilor Căpăţânii, la cantonul de la Vârful lui Roman, acolo unde în lungi seri de iarnă, la lumina lămpii cu gaz, de multe ori singur, am visat la înălţimi mai mari decât Carpaţii noştri. Aşa s-au născut aventurile din Caucaz, Rila, Pirin sau Tatra. Am mai visat la ceva, poate dincolo de puterile mele şi care nici nu s-a realizat. La cucerirea Pamirului, închipuit alături de Mircea Florian, dispărut poate prematur.

De multe ori singur, în special în munţii Căpăţânii, am bâjbâit prin locuri încurcate, pe acolo unde a trebuit să înnoptez în pădure, cu temeri numai de mine ştiute, dar am făcut în aceste condiţii lucruri de excepţie, pe care nici astăzi nu le regret. Când am cunoscut munţii Căpăţânii şi muntele Cozia, singur la început şi mai apoi cu prieteni destoinici, am realizat marcarea primilor şi altele, de completare, ale celuilalt munte. Au prins acestea bine atunci şi ghidurile de mai târziu, le-au consemnat ca atare.

Acum, după scurgerea atâtor ani petrecuţi prin munţi de tot felul, amintindu-mi felurite întâmplări, mă stăpâneşte o umbră de emoţie. Şi poate nu pentru anii ce au trecut, cu atâta repeziciune, ci pentru cei puţini care vor urma. Întâmplările rămân aceleaşi şi odată aşternute pe hârtie, mă fac să mă simt mereu călător în lumea minunată a munţilor atât de îndrăgiţi.

Dinu Boghez

1934-2021