Pentru cei din sat era „nea Tudorache". Pentru mine a fost mereu tataia. Un om muncitor și conștiincios, căruia îi plăcea să râdă și să stea de vorbă.

Îmi amintesc drumurile matinale cu căruța, din fiecare vară a copilăriei mele, în care mergeam să udăm roșiile de pe baltă, să culegem pepenii de la bostană sau strugurii de la deal de șosea. 

Vorbesc la plural, deși eu nu eram de mare ajutor. Pentru mine era totul o distracție și tataia avea grijă să mi se pară așa. Că doar eram orășeancă, nu mă punea la muncă. Dar mă plimba cu orice ocazie și mă lăsa să stau alături de el în căruță, ca un soi de copilot, și îmi dădea și hățurile deseori, să mân eu calul.

Îi plăceau mult caii, avea o blândețe deosebită când îi adăpa sau când îi mângâia pe grumaz. Mai în toate amintirile mele, tataia e alături de Gelu, calul nostru cel mai longeviv. Îmi amintesc mereu cu amuzament cum, obișnuit fiind să primească gogoși drept recompensă pentru bună purtare, Gelu l-a apucat pe tataia de braț când l-a văzut într-o flanelă crem, ce semăna a gogoașă.

Tataia mi-a făcut verile petrecute la țară spectaculoase, pline de aventură și de lucruri interesante. Alți copii se plictiseau la bunici, dar eu aveam mereu agenda plină și insistam cu toate argumentele posibile să mă trezească chiar și la 5 dimineața, numai să nu pierd drumul cu căruța din acea zi.

De luni până sâmbătă tataia era mereu transpirat și îmbrăcat de muncă, dar duminica își punea costum și pălărie, se ferchezuia, se dădea cu parfum și mergea așa la biserică, frumos și impunător. Tare mult îmi plăcea să îl văd așa dichisit.

Tataia va rămâne mereu în amintirea mea acel bunic desprins din povești, glumeț și jovial, pentru care nicio muncă nu era prea grea.