Postat la data: 2022-12-04 13:46:30

Amintiri de suflet Sa scriu cateva ganduri despre colegul si prietenul meu Ioan (Jan pentru apropiati) Pascuta este pentru mine si usor si greu. Usor pentru ca l-am cunoscut bine si greu pentru ca mi-e greu sa ma gandesc ca el nu mai este printre noi. O sa consemnez aici, la aproape 50 de ani distanta in timp, cateva amintiri disparate. Cum si cand l-am cunoscut pe Jan? La inceputul anului universitar 1972 – 1973 (anul II pentru mine) locurile atruibuite Facultatii de Filosofie, pentru studentii anilor II – IV, in caminele studentesti Grozavesti, nu erau suficiente pentru toti studentii baieti. In aceasta situatie un prodecan, ”inteligent” dar si comod a gasit solutia salvatoare. Studentii din anul II, al caror nume incepea cu literele A –C, au fost cazati in caminul studentesc Panduri. Asa am ajuns eu cazat in aceeasi camera, cu 7 studenti din anul I. Printre acestia si Jan. Dintre acesti colegi de camera, unii erau ”chinuiti” de muza poeziei, altii voiau sa devina ziaristi, unii erau foarte vorbareti si monopolizau toate discutiile in camera, din aceste motive erau, uneori obositori. Jan se remarca prin felul sau linistit, tacut, prin modul in care intervenea in discutii, rar dar intotdeauna cu replici inteligente, uneori cu o ironie seaca. Jan atragea atentia prin mersul sau cu capul usor dat pe spate, intr-o atitudine care, pentru cine nu-l cunostea, putea parea orgoliu exagerat, dar daca il cunosteai intelegeai ca aceasta mandrie din tinuta lui venea din generatiile de inaintasi de tarani de la munte, proprietari de pamant de veacuri, carora nici comunismul nu a putut sa le ia pamantul si sa-i organizeze in CAP-uri. Si eu proveneam dintr-o astfel de regiune, in care colectivizarea comunista nu a ajuns si duceam in suflet aceasta mandrie de proprietar, transmisa de inaintasii mei. Cred si acum ca si aceasta ”mostenire” de geneza sociala ne-a apropiat. Poate ne-a apropiat si felul nostru mai ”asezati”, mai linistiti sau mai calmi de a fi, de a aborda orice discutie si orice situatie. Cert este ca a fost singurul dintre acei colegi de camera cu care m-am imprietenit si prietenia noastra a durat pana la plecarea lui Jan dintre noi. Dupa ce ne-am cunoscut mai bine am constatat ca Jan, desi era o persoana mai tacuta, asa cum suntem noi, ardelenii, era insa, intotdeauna, cand situatia o cerea, cu replica la el. Si erau mereu replici decente dar ferme si inteligente, de multe ori mucalite. Toti cei care il cunoastem stim ca Jan a purtat mereu, chiar si la maturitate, parul mai lung. Cand, un profesor din facultate i-a facut observatia ca aceasta tinuta nu prea este in regula, raspunsul lui Jan l-a lasat fara replica. ”Suma viciilor unei persoane este mereu aceeasi. Eu am un singur viciu –parul lung”. Imi amintesc relatarile lui Jan despre discutia cu tatal sau, la sfarsitul vacantelor, cand pleca la facultate. Asa cum se intampla fiecaruia dintre noi, tatal sau urma sa-i dea banii necesari. ”Tata, spunea Jan, ma intreaba de cati bani am nevoie. Eu spun ce trebuie sa-mi cumpar sau ce am de platit si estimez suma la 1000 de lei. El ma cheama in ”camera buna”, unde tine banii si incepe sa-mi numere bacnotele de 100 de lei, 1, 2,...10. Dupa o scurta pauza continua rar, cu pauze 11,...12,...13, ajunge? 14”. Deci, intotdeauna ii dadea mai multi decat cerea el. La intoarcerea din una dintre vacante, Jan mi-a povestit, amuzat dar si intrigat. ”Nu stiu ce s-a intamplat cu tata de data aceasta. Eu contam ca va proceda cu banii ca de obicei, dar acum 1000 de lei am cerut 1000 de lei mi-a dat. Cand eu eram in anul IV si Jan era in anul III am fost, un an, colegi de camera la camin. A fost cel mai bun coleg de camera pe care l-am avut in timpul facultatii. Nu ne-am certat niciodata, niciodata nu am avut discutii tensionate, chiar daca nu aveam mereu aceleasi opinii despre o problema sau o situatie anume. De fapt cu Jan nu m-am certat niciodata , nici mai tarziu, desi am tinut mereu legatura unul cu celalalt. Jan ma cauta intotdeauna, pentru a ne intalni, fie si numai pentru o ora, cand trecea prin Pitesti, in drumurile sale la Berevoiesti, cand isi vizita socri. Desi, de cele mai multe ori, aceste intalniri ale noastre erau la intervale de cativa ani, una de alta, convorbirile noastre se legau usor, de parca ne despartisem numai cu o zi in urma. Oricum, trebuie sa spun ca eu am avut sau am putini prieteni adevarati. Jan a fost unul dintre ei. Prietenia noastra a rezistat, in pofida distantei care ne-a despartit dupa terminarea facultatii si in pofida deosebirilor de opinie pe care le-am avut, la un moment dat, despre unele subiecte. Disputele, atat cat erau, au fost mereu civilizate. Amandoi am simtit mereu nevoia de a comunica,unul cu altul, de a ne vedea. Vreau sa mai mentionez o amintire draguta despre Jan. Cand am fost colegi de camera, el era prieten cu Doina. Spre sfarsitul anului universitar, intr-o seara, cand a ajuns la camin, mi-a spus ca s-a certat cu Doina si ca prietenia lor este un capitol inchis. Atunci i-am spus ca greseste, ca ei doi se potrivesc foarte bine, ca se vor impaca si Doina va fi sotia lui. Sigur ca in acel moment nu a acceptat parea mea. In primavara urmatoare, cand el era student in anul IV si eu eram militar la Lipova, mi-a scris, sa ma intrebe cand termin armata. Imi comunica data cand urma sa incheie casatoria civila cu Doina si ma invita sa particip la acest eveniment, daca atunci voi fi liberat din armata. Eu am fost liberat cu cateva zile dupa casatoria lor civila si nu am putut onara invitatia. Retin insa ca i-am scris o scrisoare si i-am amintit ce ii spusesem cu un an in urma si ca atunci eu am avut dreptate.

Postat la data: 2022-12-04 13:56:02

Jean Pășcuță – omul și profesorul de Vasile DEAC Încep să scriu imediat ce am primit vestea că dl. profesor Pășcuță nu mai este printre noi de 2 ani, sunt încă șocat, încă sub impactul faptului că am aflat de moartea domnului profesor. A fost pentru mine, așa cum obișnuiam noi să-i zicem – ”omul păcii”; mi-a fost profesor, coleg și, în primul rând, prieten. Cred că mi-ar trebui mult vreme să-mi amintesc și să istorisesc toate aspectele importante care ne-au legat, de aceea voi aminti doar câteva dintre ele. Ca profesor, nu am foarte multe amintiri, îmi amintesc doar că era un om bun, care tot timpul ne înțelegea problemele reale și chiar închipuite ale noastre ale studenților și era cel care ne lua apărarea; personal a intervenit pentru a avea nota pe care o meritam la examenul la Sociologie generală, după ce am picat în mai multe rânduri examenul (fiind singurul examen pe care nu-l treceam). Relația noastră de prietenie a început după ce am terminat facultatea odată cu implicarea în cursurile Universității Banatului, care a inițiat o secție la Drobeta Turnu Severin. Doar ce m-am relocat în Severin și inițierea a fost destul de anevoioasă datorită lipsei de oportunități din oraș; eram profesor suplinitor și am aflat de inițierea programului universitar a Universității Banatului, cu secție de sociologie-psihologie la Severin. L-am căutat pe domnul profesor, când am aflat că este la lansarea programului și împreună cu dânsul am mers la dl. profesor Dabu tot pentru a mă susține în preluarea seminariilor aferente cursurilor pe care dl. profesor Pășcuță la avea la Severin. Pentru că eu sunt un practician care nu a excelat niciodată la aspectele teoretice ale domeniului sociologiei, l-am rugat pe domnul profesor să mă lase pe mine să mă ocup de disciplina Demografie (și curs și seminar) și să preia dânsul și seminariile de la Metodologia sociologică (unde nu mă simțeam pregătit să fac față). Cum domnul profesor accepta orice idee care era bine argumentată – a acceptat că propunerea mea este în folosul studenților și a fost de acord cu ea. Domnul Profesor avea la Severin rezervată cazare, cu toate acestea în mai multe rânduri a venit și a stat la mine acasă, dormind pe un fotoliu (pentru că acestea erau condițiile de început de gospodărie pe care le aveam la Șimian, lângă Drobeta Turnu Severin) și la întrebarea mea, de ce face acest lucru îmi răspundea: ”Vasile, la hotel am posibilitatea să stau oricând, cu tine la depănat amintiri și realizat planuri nu am prea des această oportunitate și vreau să profit de ea”. Și așa ne apuca, de fiecare dată miezul nopții la povești, afară în curte, fie pe lângă un grătar, fie cu un pahar de bere. În una dintre aceste întâlniri probabil că am zis următoarea expresie: ”mai muncesc un pic și apoi ... trebuie să mai și trăiesc” – cred că am zis-o cu o oarecare încărcătură de energie pentru că a rămas cumva laitmotivul întâlnirilor noastre; de fiecare dată când ne vedeam îmi reamintea că ”mai trebuie să și trăiesc” și, văzând că muncesc încă mult, mă întreba când încep să mai și trăiesc. Îi răspund acum: Nu am început încă, domnule profesor, poate întâmplările din viața mea și inclusiv faptul că scriu asta, mă vor face să conștientizez că trebuie să încep! Obișnuiam să-l vizitez constant la catedră și discutam destul de mult de fiecare dată când veneam; de multe ori, mai ales vara, la finalul programului ieșeam să ne răcorim la o halbă de bere și ne continuam poveștile. O altă întâmplare deosebită a fost momentul în care mi-am susținut definitivatul în învățământ. Am început examenul cu componenta teoretică a examenului la UVT, eram 3 înscriși pentru sociologie și restul, un amfiteatru întreg, pentru sociologie. Am aflat că din comisie fac parte dl profesor Dabu și dl. profesor Pășcuță. Practica pe atunci era să se adune o sumă de bani pentru a contribui la protocolul celor din comisii și cei de la psihologie au început acest demers; eu știind care este părerea d-lui profesor Dabu despre aceste aspecte și cum riști să te dea afară din sală cu protocolul în brațe – am refuzat să particip la aceste aspecte și i-am convins și pe ceilalți colegi de la sociologie că nu este în regulă. Cu dl profesor Dabu nu mai rețin dacă ne-am văzut însă dl profesor Pășcuță a fost exemplar și de această dată. Ne-a evaluat pe toți, ne-a transmis că deși suntem toți foarte buni și am tratat subiectele foarte bine o să dea nota 10 domnișoarei care era în echipă și nouă, celor doi crai ne dă nota 9 și felicitările de rigoare. Partea interesantă a venit după examen, când am ieșit la invitația d-lui profesor să povestim la o halbă de bere și dânsul și-a amintit că e rândul dânsului să dea berea. Atunci i-am replicat ”domnule profesor, cine din învățământ m-ar crede că am venit la definitivat, nu am contribuit cu nimic la protocolul aferent și apoi am ieșit cu profesorul la o bere pe care a plătit-o profesorul”. Ne-am distrat pe acest subiect, dar a rămas tot ca dânsul. O a 3-a întâmplare este legată de echivalarea Gradului I în învățământ pe baza titlului de Doctor în sociologie; delegați din partea Universității, domnul profesor Pășcuță și fostul meu coleg Ciprian Obrad. La instituția în care lucrez (și lucram și atunci) eram în anumite conflicte, așa că, în timpul inspecției de echivalare, ne-am trezit cu o ”reclamație” că nu am făcut toți pașii necesari, cu un birou de la Inspectoratul Școlar în permanentă discuție la DPPD și la Ministerul Educației și cu comportamente fie de criză fie isterice ale anumitor personaje din ISJ implicate. În toată această nebunie, domnul profesor Pășcuță a fost singurul care reacționa rațional: - Prima dată mi-a spus că el are delegație să-mi facă inspecția și el va finaliza inspecția (deși ni se cerea să oprim procesul); - Apoi mi-a explicat că e mai bine să facem așa ca apoi, dacă va fi cazul să mă pot adresa unei instanțe de judecată; - Și, în final, a da-o afară pe inspectoarea cu criză de isterie, pe un ton forate calm. Parcă-l văd și acum: ”Doamnă, eu sunt Jean Pășcuță, șeful catedrei de sociologie, dumneavoastră cine sunteți? ... doamnă, v-am explicat că am delegație să fac o inspecție, acest birou mi-a fost pus la dispoziție în instituție, vă rog să ne lăsați să ne facem treaba și să părăsiți biroul și apoi, eventual să intrați prezentându-vă și mai calmă doamnă, că nu a murit nimeni.” În final, bineînțeles, toate lucrurile au fost în regulă, rămânând doar reaua voință a inițiatorilor și incompetența de a suna pe cine trebuie – secretariatul DPPD a clarificat situația și a precizat că totul este în regulă. Dacă nu ar fi fost Pășcuță, sunt convins că am fi oprit procesul și probabil ar fi fost necesară reluarea acestuia. În concluzie – profesorul Pășcuță a avut o mare influență asupra carierei mele profesionale: mi-a oferit posibilitatea să predau în mediul universitar, m-a ținut permanent în relație cu cei de la catedră și asta face să am și acum o colaborare strânsă cu colegii de la catedra de sociologie, m-a ajutat să intru în lumea universitară atât în Severin cât și în Timișoara, a fost prezent la momentele importante legate de cariera mea din preuniversitar (Definitivatul și Gradul I) și mi-am clarificat multe aspecte atât de viață personală cât și din aria profesională în lungile discuții pe care le-am avut cu dumnealui; dar înainte de toate a fost un prieten pentru mine, unul care m-a acceptat așa cum eram și a împărtășit cu mine condițiile mele de viață și unul care, cu vorba lui calmă, mi-a amintit permanent un crez al meu, pe care nu-l puneam în practică, acela că ”muncim, muncim dar mai trebuie să și trăim”. Tot respectul domnule profesor, îngerii să vă aibă în pază!

Postat la data: 2022-12-04 13:58:45

În memoria domnului profesor Ioan PĂȘCUȚĂ, Trecerea în neființă a domnului profesor a lăsat un mare gol în sufletele celor care au avut privilegiul de a-l cunoaște. La primele cursuri pe care le-am avut am aflat că este din Sălaj, lucru care ne-a apropiat pe unul de celălalt, eu fiind născut în județul vecin, Maramureș. Era un om deosebit de calm, un ardelean autentic, cu care era o adevărată plăcere să te întâlnești. Admiram foarte mult faptul că, de fiecare dată, mă întâmpina cu un zâmbet plăcut, care trăda de cele mai multe ori bucuria întâlnirii. Avea în ochi o lumină și o licărire aparte, care îl făceau un om misterios. Ca fost student al dumnealui (1993-1997), îmi amintesc dedicarea cu care întâmpina fiecare moment de pregătire și inițiere a mea în tainele sociologiei. A fost un dascăl foarte bun. Atitudinea empatică, non-critică, dorința de a transmite informații și valori, făceau ca timpul petrecut în prezența dumnealui să pară că se comprimă și să devină foarte prețios. Știa mereu cum să motiveze, cum să încurajeze și o făcea astfel încât prezența lui acolo să fie percepută ca fiind una naturală, firească, fără urmă de efort. Avea o vorbă bună pe care o adresa, necontenit, fără reținere, în orice situație în care era nevoie de ea. Din perioada studenției, mi-l amintesc pe domnul profesor și în ipostaza de jucător de șah. Alături de profesorul Cornel Haranguș, în timpul pauzelor dintre cursuri, petrecea timp practicând acest sport al minții în sala A300 din cadrul UVT. Dacă nu îl găseai în cabinetul dumnealui, cu siguranță îl găseai la șah. Mi-a fost și coordonator al lucrării de licență. La momentul respectiv, sub îndrumarea dumnealui, am realizat împreună cu un coleg de an, Ciprian Obrad, un sondaj de opinie la nivel regional pentru postul Radio Timișoara. El a fost cel care ne-a încurajat să ne implicăm într-o cercetare de o asemenea amploare și a oferit garanții beneficiarului că lucrurile se vor rezolva într-o manieră profesionistă. Colaborarea a continuat și după finalizarea studiilor mele de licență, ca „partener” în realizarea cercetărilor sociologice ce au urmat pentru același post de radio mai sus-amintit, fiind omul pe care m-am putut mereu baza. Implicarea, seriozitatea și conștiinciozitatea cu care trata munca noastră l-a transformat într-un colaborator de excepție. Cu un profesionalism incomensurabil, cu forță de muncă și răbdare, aborda toate aspectele din carieră, față de care și-a asumat pe deplin responsabilitatea. Mi-a fost alături și mai târziu (2016), la promovarea pe postul de conferențiar universitar în cadrul Universității Politehnica Timișoara. Dincolo de statutul și rolul didactic, profesional, a fost o persoană în preajma căreia mereu mi-a făcut plăcere să mă aflu. Datorită carismei sale și a înțelepciunii cu care trata aspectele, atât generale cât și esențiale din viața cotidiană, prezența dumnealui devenea o valoare în sine. Profesor, mentor, colaborator, prieten - toate acestea caracterizează ceea ce a însemnat pentru mine domnul Ioan Păscuță. Îi port o deosebită recunoștință și considerație. Prof. univ. dr. Vasile GHERHEȘ

Postat la data: 2022-12-04 14:01:10

În vara anului 1978, pe când îmi satisfăceam stagiul militar (termen redus) la Școala militară pentru ofițeri în rezervă „Detașamentul Păuliș” de la Lipova l-am cunoscut pe cel despre care scriu acum câteva rânduri comemorative: IOAN PĂȘCUȚĂ. A fost o vară „fierbinte” și ne-am adunat acolo absolvenți ai unor universități din diverse centre universitare românești. Nu pot să spun că ne-am împrietenit de atunci. Eram camarazi și ne vedeam zilnic pe platoul cazărmii și la diferite activități, distrându-ne mai ales cu câțiva colegi absolvenți ai I.A.T.C., care ulterior au devenit actori cunoscuți de teatru și film (Tudorel Filimon, celebru mai ales în serialul „La bloc” difuzat de PRO TV, Petre Băcioiu, actor la Teatrul Național din Cluj Napoca. Sandu Bălan, actor la Sibiu, ulterior șeful Cercului Militar Sibiu. Andrei Finti, distribuit în mai multe filme românești și alții pe care nu mi-i mai amintesc acum). Cele șase luni de armată au trecut repede și viața ne-a dus pe fiecare, care încotro: pe mine la Oradea, pe Jean, cum îi spuneam noi, la Timișoara. Nu ne-am mai văzut până în 1980, când m-am mutat și eu în Timișoara și el mi-a făcut o mare favoare. Eu mi-am cumpărat o casă cu o chiriașă într-una din camere. Vânzătorul mi-a prezentat situația ca pe un avantaj de care puteam să beneficiez: având în vedere că fata mea cea mare avea vreo 2-3 ani m-a asigurat că bătrâna poate sta cu ea cât suntem noi plecați la servici, ba chiar că o poate învăța și nemțește. Ce nu mi-a spus este că băbuța era alcoolică grav și că nu știa nemțește ci doar foarte puțin ungurește. O găseam deseori, la întoarcerea acasă, căzută în mijlocul curții, ruptă de beată. Cum să rezolv această problemă? Legea spunea că trebuie să oferi alte 3 variante de camere cu chirie. De unde să le iau? De la ICRAL sau spațiul locativ, nu mai țin minte cum se numea acea întreprindere. Și bântuind eu pe acolo, peste cine dau? Peste Jenică al meu, camaradul de arme, care avea o funcție foarte importantă în instituția respectivă. Când l-am văzut, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. I-am explicat ce și cum și mi-a promis că mă ajută. Și într-adevăr, mi-a rezolvat problema mea arzătoare, făcându-mă recunoscător pe viață. Fără el, nu știu cum m-aș fi descurcat. Întâmplarea a făcut ca și soțiile noastre să fie colege așa că ne-am apropiat și mai mult. Ne vizitam în familie și ceea ce-mi aduc aminte de parcă a fost ieri este cât era de mândru de fiul lui, Adrian, care era foarte bun la învățătură și, în plus, campion la șah. Anii au trecut și după `89 ne întâlneam în alte posturi: el – cadru universitar la Facultatea de Psihologie, eu editor la EUROSTAMPA. Ne vedeam ocazional când se oprea la noi, la o cafea sau când aducea materialul pentru cărțile pe care le-a tipărut la noi. Era permanent același om solar, echilibrat,blajin cu un simț al umorului deosebit. Îmi făcea plăcere să stau la taclale cu el. Și dintr-o dată a căzut vestea că Jean nu mai este. Nimic nu anunța această veste cumplită. Cum? De ce? Se pare că a fost vorba de incompetenţa unor medici sau de un set de practici stupide generate de pandemie, nici nu mai contează. Păcat, mare păcat de acest om de treabă, de acest prieten cu calități umane și intelectuale deosebite. Ce mai putem face noi, vechii lui prieteni decât să-i cinstim memoria și să ne aducem aminte cu drag de el? Și atâta vreme cât Dumnezeu ne va mai îngădui pe acest pământ, el va continua să dăinuie în mințile și inimile noastre. Eugen Georgescu

Postat la data: 2022-12-04 14:03:07

Pentru Profesorul cu inimă de aur Cândva am fost studenta domnului Profesor Ioan Pășcuță..... Iar dânsul mi-a fost profesor, tată și prieten... ....sunt ani de atunci...și astăzi îmi amintesc cu emoție dar și cu tristețe de domnul profesor Ioan Pășcuță. Când vorbesc despre omul pe care l-am cunoscut, care m-a determinat să mă formez ca om, ca profesie, îmi place să privesc în trecut cu recunoștință și chiar cu nostalgie. Prima întâlnire cu domnul profesor Ioan Pășcuță a fost in 2012. Eram studentă în anul 1 la Facultatea de Sociologie și Psihologie, din cadrul Universității de Vest, Timișoara. A fost profesorul care m-a susținut să studiez două facultăți în paralel, spunându-mi mereu ”o să reușești.” Am să relatez o scurtă povestioară cu domnul profesor, de pe vremea când eram studentă. Fiind studentă la ambele facultăți nu puteam sa onorez fiecare curs, și bineînțeles că profesorii de la Facultatea de Sociologie mă întrebau de ce nu merg la cursuri. În timpul unui examen, un domn profesor m-a ridicat în picioare și m-a întrebat de ce nu am prezențe la curs, iar eu nu știam cum să-i spun că studiez și altă facultate și programul era foarte încărcat. Mi-am făcut curaj și am spus, iar acel profesor mi-a răspuns ”inginer ratat în meserie”. M-am întristat, și după examen am fugit repede la domnul profesor Ioan Pășcuță și i-am povestit, răspunsul dânsului a fost ”Dragă Georgiana, vei ajunge om mare în viață”. Îmi pare rău că astăzi nu-i pot spune ce om mare am ajuns în viață, datorită dânsului Am studiat pe lângă Facultatea de Sociologie, și Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologii Informaționale, apoi am scontinuat cu un master în statistică, la îndrumarea domnului profesor. După finalizarea masterului, domnul profesor mi-a spus că mai am un pas de făcut, și anume doctoratul. Primul meu job a fost pe post de sociolog la Universitatea Politehnica Timișoara, iar primul om cu care m-am sfătuit a fost domnul professor Ioan Pășcuță, care s-a bucurat ca nici nu am terminat bine facultatea și m-am angajat în domeniu. Am profesat ca și sociolog în perioada 2015-2019, începând cu 2017 am început să predau ore la Universitatea Politehnica Timișoara. Parcursul meu până aici, domnul profesor îl știa. Astăzi, mi-aș fi dorit să-i spun că am finalizat doctoratul și că sunt lector universitar. Întâlnirea cu domnul profesor Ioan Pășcuță a fost decisivă într-un alt sens pentru mine: mi-a deșteptat și hrănit vocația de profesor. Anii de școală reprezintă temelia pentru viitor, pregătirea în educație, dar și în viață. Fără îndoială, efortul depus de domnul profesor Ioan Pășcuță a ajuns să își arate puternic amprenta în viața pe care ulterior mi-am construit-o. A fost profesorul care a avut cea mai mare încredere în potențialul meu, m-a ajutat să-mi dezvolt abilitățile și să nu încetez niciodată să renunț la luptă. Rezultaltele muncii uriașe se văd astăzi. A fost unul dintre cei mai punctuali și conștiincioși profesori. Nu a lipsit și nu a întârziat niciodată de la ore. Modest și discret, dispus mai curând să asculte decât să vorbească, generos și cultivat, înțelept și înțelegător, organizat și concis, respectuos și prietenos, informat și altruist, punctual și riguros, elegant și distins, domnul profesor Ioan Pășcuță a fost pentru mine, o prezență reconfortantă și un model de dascăl clasic, A pregătit generații la rând și a avut mereu răspunsurile la orice întrebare. Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș vrea să-i mai spun că este un exemplu pentru mine și că ori de câte ori am ocazia le povestesc studenților despre profesorul care m-a îndrumat să urmez o carieră universitară. Un deosebit respect îmi rămâne pentru domnul profesor Ioan Pășcuță, pentru încredere, profesionalism, împărtăşirea experienţei domniei sale în cercetarea de top, pentru răbdarea și înțelegerea oferite de-a lungul acestor ani, dar și multe alte lecții de viață. Domnul profesor Ioan Pășcuță s-a stins din viață, însă scânteia duhului său va lumina mereu prin cei în care a trecut. Așa continuă să trăiască profesorii mari și atunci când nu mai sunt. Georgiana Magu