Cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată a fost bunica din partea mamei - mamaia Veta. 

Deşi a trecut prin multe greutăţi de tânără, eu nu am auzit-o niciodată să se plângă. A fost un om simplu, vesel, glumeţ, iubitor, un om cum rar ţi-e dat să cunoşti. Şi nu spun asta doar pentru că era bunica mea. Foarte multe persoane din sat îi spuneau mamaia Veta chiar dacă nu exista grad de rudenie între ele, era iubită şi apreciată de toată lumea.

A rămas văduvă la 33 de ani, cu patru copii mici. Mama mea era cea mai mică dintre ei şi avea 1 an şi 8 luni când a rămas fără tată. Cum s-a descurcat să-i crească singură nu ştiu, i-a fost foarte greu. Nu s-a mai recăsătorit, deşi era foarte tânără, ci s-a dedicat în totalitate copiilor ei.

A trăit cu o pensie minusculă, dar se descurca foarte bine - avea cald în casă, avea bani de medicamente, avea bani de mâncare şi pe deasupra mai putea să dea şi nepoţilor câte 5 -10 lei. Mereu m-am întrebat cum poate să se descurce atât de bine cu atât de puţini bani. E drept, avea ceva pământ şi animale, pregătea pentru iarnă dulceţuri, gemuri, murături, prepara aproape tot în casă şi nu cumpăra prea multe.

Ce am mai iubit mult la ea era faptul că tot timpul se îmbrăca în costum popular, excepţie făceau zilele foarte călduroase de vară când o mai vedeai purtând un tricou sau o bluză subţire şi o fustă din pânză. Avea multe costume populare, unele mai vechi şi mai uzate pe care le purta pe acasă şi altele bine întreţinute pe care le purta în zilele de sărbătoare. Atunci când a plecat dintre noi am ținut neapărat ca unul dintre acele costume să ajungă la mine; e superb şi pentru mine e o comoară de neprețuit.

Casa ei era una mică şi simplă, cu o sală de lemn la intrare, sală pe care stătea şi torcea lână, tricota ciorapi, desfăcea fasolea uscată sau citea rugăciuni. În fiecare duminică sau zi de sărbătoare îmbrăca unul din frumoasele ei costume populare şi pleca la biserică, după slujbă îi vizita pe cei bolnavi şi pe bătrânii singuri, iar pe seară trecea să-şi vadă copiii, nepoţii şi strănepoții.

Pe soba ei din lut şi cu plită făcea cea mai bună mâncare în tuci, făcea cel mai bun desert - mămăligă rece tăiată felii, pusă pe plită să facă crustă şi apoi cu gem de prune peste. Nu avea aragaz, toată mâncarea era făcută la foc de lemne, iarna în casă pe plită şi vara pe pirostrii. Iarna monta și războiul de ţesut în casă şi ţesea preşuri. Mai câştiga un ban din asta şi din tricotat ciorapi de lână.

Nu a avut televizor, singurul aparat din casă era un radio vechi la care asculta muzică populară şi ştiri, dar nu avea nevoie de mai mult.

Ţin minte perfect părul ei alb, foarte lung, pe care îl ţinea împletit. Iar atunci când desfăcea codiţele să se spele, tot părul era ondulat.

Ce am admirat întotdeauna la ea pe lângă sufletul ei mare, este faptul că nu se plângea de nimic, că era mulţumită cu ce avea şi cred că, în ciuda greutăţilor prin care a trecut, a fost fericită: pentru ea familia era tot ce avea mai de preţ.