Tatăl meu, Vasile Oprișa, dom’ Profesor, nenea Lică, Titzu, Papa, Monsieur, s-a născut la Lupșa, în Apuseni în 1932. A fost al treilea născut într-o familie de nouă frați și singurul care a știut de la cinci ani că va fi profesor. L-a fascinat cartea de mic, așa că naveta de 4 km pe jos, peste dealuri, prin padure, fie vara, fie iarna, ca să facă liceul în Baia de Arieș, nu a fost o problemă. De învățat a învățat la lumina lămpii de gaz, după ce-și termina treburile gospodărești care îi erau repartizate. 

Nu știu ce influență a avut faptul că la liceul lui erau pe atunci mulți profesori cu probleme politice, printre care și viitorul Mitropolit al Ardealului, Bartolomeu Anania, dar în clasa a 12-a a fost dat afara din toate liceele din țară pentru că “a îndrăznit” să nu semneze moțiunea prin care românii se declarau datori vânduți puterii de la Moscova. A fost reprimit fiindcă autorităților de atunci le-a fost teamă de o răzmeriță, dar niciunul dintre colegi nu a mai frecventat cursurile, în semn de protest.

În 1951 nu a putut urma facultatea de istorie, așa cum și-ar fi dorit. În Cluj era ‘persona nongrata’, urmărit de secretarul UTM pe raion, care nu-i putea ierta nesupunerea. 

În sesiunea de toamnă a fugit pe ascuns la București, în buzunar cu banii de pe o pereche de boi vânduți de bunicul, ca să poată supraviețui până venea bursa. 

A intrat la Litere, secția de traducători, unde i-a avut profesori pe Călinescu, Vianu, Lipatti și unde a trăit doar din bursa și din ‘servicii de cărat’ la gara Obor, bani cu care-și cumpăra cărți, cărți și iar cărți din târgurile unde ‘burghezii’ sărăciți își vindeau pe nimic bibliotecile.

A terminat șef de promoție în 1956, dar nu a dorit postul onorat din radioteleviziune, ci a preferat învățământul. Unde? Unde era mai mare nevoie de el, în regiunea Dobrogea, la Fetești. 

Un ‘poet’ în viața materială, s-a căsătorit cu fiica unui preot, implicat în politica de dreapta, închis la Gherla și la canal. A avut doi copii, pe mine și pe fratele meu cu doi ani mai mic. Datorită ‘originii nesănătoase’ a mamei și a caracterului lui de motz integru, sincer, direct și fin cunoscător al istoriei recente, a avut multe de suferit. 

Orice fost elev de la Fetești, mai ales dintre cei care au terminat până în anii 2000, își poate aminti cât de bun profesor era, cât de sever, dar și omenos în același timp, cât de corect și de respectat a fost acest Om. 

A predat și Istoria Literaturii Universale dar, mai ales, Limba Franceză, de care a fost literalmente îndrăgostit. Și-a iubit și respectat toate generațiile de elevi, pe care i-a îndrumat, învățat și educat. 

Era un împătimit al drumețiilor, al muntelui, dar iubirea lui dintâi, Istoria, i-a marcat existența. Toată casa noastră era plină de cărți de istorie, colecția de magazin istoric și multe-multe reviste din toate colțurile lumii. A sperat până în ultima clipă la revenirea Moldovei de peste Prut la patria-mamă.

Învață mereu limbi străine noi, a încercat și japoneza, esperanto, chiar și romani. Toate cărțile din biblioteca lui erau pline de însemnări legate de subiectul tratat în cartea respectivă.

A plecat la Domnul în 2001, într-o noapte de noiembrie, în somn, așa cum și-a dorit, înainte de a împlini 70 de ani. Era încă în activitate, la cererea direcțiunii și a foștilor lui elevi, deveniți părinți de elevi de liceu.

A plecat din această lume așa cum a trăit: cu cartea deschisă pe piept.